MIHAI EMINESCU
(15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889)
Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,
O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui peste un veac,
Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună în cântari,
Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari
Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
––––––––––––––––––
Astfel încăput pe mâna a oricui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieții tale
Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale –
Astea toate te apropie de dânșii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit…
O literatură trainică, în stare să ne placă nouă și să fie originală pentru alții, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului, pe tradițiile, obiceiurile și istoria lui, pe geniul lui.” (Mihai Eminescu)
,,Cu totul deosebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum așa de puțin format, încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoaștem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularitățile arătate mai sus, însă au și farmecul limbagiului (semnul celor alesi), o concepție înaltă și pe lângă aceste (lucru rar între ai noștri) iubirea şi înțelegerea artei antice.” (Titu Maiorescu, Direcția nouă, 1871)
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!” (Ion Luca Caragiale)
,,Era lipsit de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci prin lumea în care îşi petrecea viaţa, şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirle lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate în seamă. Ceea ce-l atingea pe dânsul erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi întotdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că «multe dureri şi puţine plăceri» – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită în sufletul lui. Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce-i iau scrierile drept o manifestare a fiinţei lui individuale.” (Ion Slavici)
,,Întâmplarea a făcut ca unul din cei mai mari poeți lirici ai secolului al XIX-lea, secol atât de bogat, cel mai bogat în lirici, să se nască la noi, într-un colț din fundul Moldovei.
Iar dacă ne gândim la calitatea pură și profundă a lirismului sau, dacă ne gândim la faptul că Eminescu a apărut într-o literatură fixată, dacă ne mai gândim că el a avut de luptat cu mizeria, cu boala, cu obtuzitatea mediului și răutatea oamenilor, dacă mai adăugăm că opera lui, creată în condiții așa de grele, a fost înfăptuită până la vârsta de treizeci și trei de ani, până la vârsta când un poet de o așa puternică gândire abia începe să devină ceea ce e menit sa fie, – atunci poate avem dreptul să spunem că în Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern și că, geloasă de propria-i operă, i-a plăcut să sfarme de timpuriu minunata oglindă în care s-a răsfrânt atât de încântător.” (Garabet Ibrăileanu)
,,Nu nutrea nici o aspirație pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ […]. Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat să exprime sufletul jalnic sau mânios al unei mulțimi în primejdie de a fi strivită de puterile îndârjite ale lumii vechi, să o învioreze cu vehemența și s-o împingă înainte, arătându-i viitorul în chipul unui trecut idilic și pe care soarta l-a aruncat într-o societate părând entuziastă de progres și grăbită de a-i lepăda veșmintele vetuste, dar hotărâtă a nu abandona nimic din privilegiile ei […]. Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.” (George Călinescu)
„Fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit. Dacă n-am fi avut pe Eminescu, trebuia să ne dăm demisia. Eminescu este scuza României”. (Emil Cioran)
„Ce înseamnă pentru noi toți, poezia, literatura și gândirea politică a lui Eminescu, o știm și ar fi zadarnic s-o amintim încă o dată. Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga și Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu și Lucian Blaga, poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaneitate și atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. (….) El ne-a relevat alte zări și ne-a făcut să cunoaștem altfel de lacrimi.” (Mircea Eliade)
,,Mă numesc unul din oamenii în viață care l-au văzut pe Eminescu în carne și oase. Eram copil de șapte ani. L-am zărit pe Calea Victoriei … Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. Uite-l pe Eminescu – a spus cineva, cu un glas pe care-l țiu minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viața lui și că trăia o metempsihoză străină. Nu puteam ști atunci cine era să fie Eminescu și ar fi fost normal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat. (Tudor Arghezi)
,,Acesta a fost Eminescu, pe care unii consideră astăzi că trebuie să-l denigreze. (…) Eu aş zice că au fost trei sacrificări: prima în timpul vieţii lui, când era privit de contemporanii săi ca o ciudăţenie. El venea ca un mare întemeietor de limbă poetică, venea ca un european. Este primul mare poet european al României! A doua a fost în anii ’50, când sovieticii aveau în plan să ne reteze rădăcinile. Şi a treia se întâmplă în momentul de faţă, promovată, din păcate, dinspre vest, ceea ce e o mare tristeţe. Eu înţeleg globalizarea, integrarea, dar nu fără identitate.” (Zoe Dumitrescu Bușulenga)
,,Eminescu […] a fost și rămâne cea mai copleșitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc atunci când se alimentează din adâncimile fertile și insondabile ale unui fond autentic.” (Ștefan Augustin Doinaș)
,,Dacă ne luăm după reacţia pe care au avut-o tinerii în ani 90 când au publicat un număr în Dilema în care îl contestau pe Eminescu, ar trebui să tragem o concluzie negativă că Eminescu este citit numai pentru a fi contestat.
Există două categorii nefericite de cititori ai lui Eminescu. Prima este formată din zelatorii lui Eminescu, cei care au epuizat toate superlativele, cei care vorbesc în limbaj de eternă sărbătoare despre Eminescu, fără să spună ceva esenţial.
A doua categorie numeroasă, poate chiar mai numeroasă decât prima, este categoria denigratorilor, a celor care îl contestă total pe Eminescu, care spun că este un poet datat, prăfuit, un prozator nul şi este un filozof al culturii, de asemenea nul și expirat.
Greşesc, după părerea mea, ambele categorii. Unii pentru că îl izolează pe Eminescu şi vor să îl transforme într-un muzeu. Eminescu este un fenomen viu şi fiind un mare poet se lasă judecat de toate generaţiile şi rezistă. Ceilalţi, denigratorii lui, sunt după părerea mea detestabili, chiar penibili pentru că ori nu pricep ce reprezintă Eminescu pentru poezia românescă şi chiar cea universală, ori pricep şi sunt răuvoitori. Eminescu este un poet viu, care poate să-ţi placă sau să îţi placă mai puţin. Sunt poezii care sunt datate, dar sunt altele foarte puternice. Să citim scrisorile lui, blestemele lui şi să recitim Odă în metru antic. Este un poet foarte puternic.” (Eugen Simion)
,,…eu nu sunt un foarte mare iubitor de festivități, mi se pare că ar trebui să ne ocupăm de Eminescu tot timpul nu numai atunci când se împlinește o anumită dată de la naștere sau de la moarte, la evenimente biografice…” (Nicolae Manolescu)
,,Dacă aș fi trăit în vremea lui, n-aș fi știut că el este Eminescu, poate nici măcar dacă i-aș fi citit versurile. [….] Mă întristează gândul că poate nu m-aș fi apropiat de el, nu l-aș fi prețuit, poate nici măcar nu l-aș fi remarcat. Poate aș fi fost un junimist zeflemitor sau un imbecil de la Revista contimporană, care i-ar fi contabilizat greșelile de exprimare. [….] Nu știu cum ar fi putut suna vocea lui Eminescu. [….] Simt un gol în stomac când îmi imaginez că aș fi putut auzi vocea acestui om care pentru noi e obscurizat de mit și adulație, cele mai sigure instrumente de falsificare.” (Mircea Cărtărescu)
,,Cele patru fotografii ale lui Eminescu sunt ca patru secțiuni tomografice prin trupul de timp, alungit dinspre naștere către moarte, al poetului. […] În mai puțin de două decenii, trupul adolescentului cu ochi calzi și buze senzuale se ruinează cu desăvârșire. În ultima impresie a luminii pe azotatul de argint nu-l mai recunoaștem pe Eminescu, și totuși acolo este el cu adevărat, dacă adevărul nostru, al tuturor, e ruina și dizolvarea-n acizii timpului.’’ (Mircea Cărtărescu)
Colaj alcătuit de E. B.
