Cronică de cenaclu
Eugen Bunaru remarcă faptul că Nicoleta Papp mizează, în poemele sale, pe o tehnică a contrastului, dar şi pe un melanj între notații, flashuri din imediata apropiere și inserții suprarealiste. Grupajul citit continuă o direcţie mai veche a poeziei sale, înscriidu-se oarecum într-un trendpoetic deprimist-minimalist. Discursul ei ,,fotografiază” în linii realiste, apoi răstoarnă perspectiva, obţinând efecte poetice reuşite. Uneori, există şi riscul clişeului. Nicoleta Papp e într-o fază bună care poate anunţa un debut editorial demn de atenţie.
Alex Condrache remarcă un joc al autoflagelării și un anume umor. E un discurs relaxat, dar cu miză, se ferește de patetism. Într-adevăr se mizează pe contraste, dar uneori nu-i reușește. Unele versuri ,,cad” în poantă sau par previzibile. Nicoleta Papp scrie o poezie adevărată, este o poetă bună.
Lera Kelemen vede în grupajul citit o consemnare a unor experiențe lăuntrice, un fel de jurnal urban ce reflectă o sensibilitate pe care poeta o ascunde în spatele unor versuri morbide. Există o ironie care ascunde durere. Plecând de la un detaliu mic, poemele deschid o imagine de ansamblu.
Andrei Ene crede că Nicoleta mizează pe minimalism și ironie, cu un twist de suprarealism. Se simte un ton prea rece. Unele versuri supraraliste nu au sens.
Raul Bribete spune că unele versuri îl pot duce cu gândul la conștiința modificată care frizează sugestia consumului de substanțe psihotropice. Conside că că sunt unele părţi din poeme care nu se susţin poetic. Remarcă imagini care frapează prin originalitate neostentativă şi unele versuri simple dar profunde și sugestive. Crede că Nicoleta Papp inventariază realitatea într-un mod destul de frust și sters.
Marian Oprea spune că unele versuri par forțate, fără acces la real. Îi reușesc Nicoletei poemele halucinatorii în care sondează subconștientul. Sunt poeme de efect. Nicoleta Papp are o sensibilitate poetică puternică. Poemele sunt scrise pe un fond întunecat în care există o căutare a luminii, Îi ies cel mai bine poemele scurte. Citează din poemul Oraşul cel rău.
Marţi, 3 iunie, ora 19,00, va citi poezie Lera Kelemen. Vă invităm să participaţi.
poeme de Nicoleta:
când îmi amintesc că
mai câteva zile şi plec
construiesc sfere din sticlă
în care lumea dansează şi se anesteziază
un circuit continuu de rostogoliri în gol
într-o primăvară care ajunge iarnă
în aceeaşi zi toate ecranele se suprapun pe un paravan
las bisturiul pe stradă şi plec
după poduri găsesc
cerul cum era altădată
la 8 dimineaţa
arunc nasturii
îmi desfac mânecile cămăşii
le cos apoi una de alta şi merg ca într-un sac
în care se macină grâu
ascult o piesă imaginară
şi dansez pe stradă când ceilalţi merg la serviciu
nu mă descalţ decât în restaurante
ca să îmi pun pantofii pe masă
şi când fac duş
mă uit la stâlpi şi la clădirile baroce
ca să îmi pară că iar am călătorit
sau am ocolit strada pe care stai tu
devin treptat un magnet
care pierde la zaruri şi la pariuri sportive
o iau de fiecare dată de la capăt
întotdeauna altfel dar
de fapt la fel
ca şi când aş şti că orice aş face
voi trece pe aceeaşi stradă şi
voi vedea aceleaşi ferestre închise
(spărgătorul de) Materialitate
cu mâinile ridicate stai
într-o cameră în care intră soarele din două direcţii
şi desprinde pereţii
atunci
omul se îmbrăşişează pe sine când
se desprinde de sol
oglinzile privesc una spre alta
ca într-un interviu în care
membrele se învârt să se găsească
într-un cub care mai are doar 3 muchii
***
mi-aş lua acasă un călugăr care să îmi citească la fiecare masă
prin ger îşi închipuie că aşteptarea asta va fi linişte
va fi un cerc în care va fi miros de tămâie
ca atunci când pui degetul la furtunul cu apă şi
faci un curcubeu pe pământ
pot să mă opresc să ascult un glas care nu-mi aparţine
curte interioară
mănânc mămăligă rece cu lapte
şi zâmbesc că iar e dimineaţă
într-o casă în care nu se mai intră
nu se mai iese
învelesc o sculptură în plapumă
într-o casă în care nu se mai intră
nu se mai iese
ci doar se stă în tăcere
şi se numără
aşchiile sărite afară din foc
În orașul cel rău (I)
mă plimb în continuu să găsesc poarta spre oraşul cel bun
imperii de demenţă contruiesc străzi
pe care e acelaşi anotimp
Dimineaţa şi Seara mă aşteapta împreună în casă
spaima în stare solidă îmi recită poezii
