25 de ani de la plecarea poetului Gh. Pruncuț

Plimbări nocturne (spre amintirea prietenului și poetului paveldanist Gheorghe Pruncuţ, la 25 de ani de la plecare, -1950/1995 -) 

    Era pe la sfârşitul anilor ’80, când atmosfera vieţii de zi cu zi devenise, la propriu, irespirabilă, în ciuda tuturor auspiciilor ce prevesteau o prăbuşire iminentă a dictaturii. Speranţă care, însă, multora ni se părea că ţine mai degrabă de domeniul intangibil al unei mirifice utopii.  

    Formaserăm, de-a lungul acelor ani, o grupare underground – un grup de prieteni, încă tineri, care credeam, cu patimă de-a dreptul, în literatură, în poezie. Cei mai mulţi – Ion Monoran, Ioan Crăciun, Gheorghe Pruncuţ, Adrian Derlea, Vasile Rodian, Milodrag Konstantinovici – nu aveau nici o carte publicată. Numele lor puteau fi întâlnite rarisim în paginile unor reviste studenţeşti precum Forum studenţesc, Amfiteatru sau Echinox.Pulsa însă, în acea credinţă pătimaşă a lor, a noastră, speranţa ingrată a unei salvări miraculoase, a unei ,,decolări” disperate ,,din sistem”. Totul era trăit, convertit, de noi, într-o viziune aproape romantică, donquijotescă, deseori proiectată în evadări nocturne prin puţinele crâşme supravieţuitoare de cartier sau în peripluri halucinante prin cimitirele oraşului, în căutarea febrilă a unui spaţiu de graţie, a unui teritoriu liber, doar al nostru… A unei zone care, paradoxal, părea, atunci, în exaltările noastre – e drept, deseori  întreţinute bahic – să ne ofere iluzia, măcar preţ de o noapte, a minimei libertăţii. O iluzie stranie, halucinogenă, a unei eliberări cvasianarhice, cvasimorbide, interzisă, monitorizată, desigur, şi aceasta, cu aceeaşi străşnicie, de cerberii dictaturii. Dar toate astea aveau, pentru noi, mai curând, fascinaţia şi efectele unui drog, ale unui tranchilizant, deschizându-ne, ad hoc, prin cine ştie ce alchimii lăuntrice, orizonturi iluzorii şi realităţi paralele. Dincolo, însă, de orice şansă concretă de-a ieşi, cu adevărat – în acel context – pe scena vieţii şi a lumii literare, la care aspiram, totuşi, cu toţii, fie măcar şi  în virtutea aceluiaşi romantism (desuet, întârziat) al vârstei încă tinere!   

    Gheorghe Pruncuţ era unul dintre poeţii boemi autentici ai Timişoarei acelor ani. Dar nu despre harul său poetic, nativ, (şi ,,naiv”), recunoscut, pe atunci, şi de un Şerban Foarţă, şi de un Mircea Ivănescu (în cele câteva memorabile descinderi timişorene), voi vorbi aici. Mă voi opri doar la un moment, pe care l-am trăit, ,,la sânge”, împreună cu el. Un episod probabil insignifiant, dacă nu chiar ridicol ori pur şi simplu nebunesc, în percepţia oricui altcuiva din ,,afară”, care nu ,,a prins”

iepoca (de aur). Ba chiar şi a celor care au avut ,,puterea” s-o ignore sau, mai nou, să o uite… Pentru Pruncuţ şi pentru mine însă, povestea acelei întâmplări nocturne, în care ne-am trezit protagonişti, s-a  derulat din chiar primele clipe cu acel fior, cu acea tensiune, dar şi cu acea forţă (tulbure) de seducţie ale unei trăiri extreme, ale unei adevărate aventuri existenţiale. Poate şi pentru că în subconştientul nostru mai pâlpâia, ca o infimă flăcăruie de lumânare, conştiinţa faptului interzis pe care îl săvârşeam, cu certe conotaţii penale, agravante la vremea aceea…  

   Bântuiam, aşadar, ca nişte apucaţi, doar noi doi, într-o seară sticloasă de octombrie, cu puzderie de stele deasupra, printre crucile abe şi criptele sumbre (totuşi…) ale cimitirului de pe strada Rusu Şiranu. Din când când când, plimbam, de la unul la altul, mai exact de la o gură la alta, o ,,uiagă” de 1 litru,  în care, parcă văd şi-acum, scânteiau ispititor mici bule ale tăriei din care ne ,,ungeam” tot mai harnic gâtlejurile. Pălinca teribilă din care trăgeam cu spor o primisem ,,cadou” de la sora mea, Mihaela, sau, poate, mai corect spus, de la cumnatul meu, Titus, Gigi, cum i se spunea în familie, ardelean pur-sânge şi care numai ce se întorsese, în acele zile, încărcat cu mai toate bunătăţile culinare şi …lichide, din zona de origine. Ghiţă şi cu mine, tocmai le făcuserăm în seara aceea o vizită ,,strategică”. Locuiau în apropiere de Piaţa Lahovary, pe fosta stradă Leningrad, astăzi Sorin Titel. Şi sora mea, şi cumnatul meu, şi mama mea îl îndrăgeau mult pe Pruncuţ (nume predestinat!?), care avea şi darul acesta: să câştige simpatia şi chiar afecţiunea, uneori compasiunea, celor din preajmă. Îmi amintesc că prima oară când l-am ,,introdus” în famile s-a recomandat pe un ton de personaj dostoievskian: ,,Vă rog să mă iertaţi că exist!” Nu voi încerca să descifrez, aici, resorturile, posibil psihanalizabile, ale efectului acelei intrări pe ,,scenă”. Ştiu doar că a fost suficient, pentru a fi ,,adoptat” ca un membru legitim al casei. Firescul şi spontaneitatea reacţiilor sale, pitorescul şi histrionismul gesticulaţiei sale,  patetismul sincer cu care îşi recita poeziile, o anumită aură de atemporalitate a întregii sale ţinute, toate laolaltă slujeau, desigur, unei convingătoare pledoarii pro domo. Dar să revin la întâmplarea din cimitirul de pe Rusu Şirianu. E bine de amintit, aici, că se vehicula, printre noi, cei din grup, ca un soi de consemn, de parolă conspirativă, expresia: ,,Hai la Rusu!”, uneori cu varianta ceva mai familiară (familială?): ,,Hai la Rusu, ca la taica!” Daniel Vighi, cu spiritul său mereu ludic şi inspirat, a pus în circulaţie ambele variante. Reţin că ne contaminam brusc, cu toţii, la astfel de apeluri … bacoviene, de un fel de bucurie stranie, amestecată cu nelinişte, cu teamă, dar şi cu fiorul, dar şi cu nerăbdarea  reiterării unei aventuri mereu insolite. 

Ne-am aşezat, aşadar, pe o bancă, în spatele unei cripte, a Rosaliei Massong (prietenii ştiu de ce ….), la căpătâiul căreia am vărsat câţiva stropi, spre veşnică pomenire. Apoi, mecanica trecerii sticlei cu pălincă de la unul la altul s-a derulat metodic, când mai alert, când mai lent, într-un ritm şi într-o înlănţuire a gesturilor ce-şi trădau integrarea plenară într-o străveche rutină. Nu lipseau, din ritual, nici acel ,,melos”, de-o savoare unică, al plescătului limbii, şi nici oftatul, însoţitor, de voluptate, în urma îngurgitării şlucurilor din binecuvântata tărie. Nu scoteam nicio vorbă. Pluteam fiecare în lumi paralele. De la o vreme, somnolam amândoi acolo, pe bancă, printre morminte, într-o complicitate, firească deja, cu somnul de jur împrejur al adormiţilor întru Domnul. Totul, într-o tăcere, repet, halucinogenă. O tăcere luminată fosforescent de stele, de lună, dar mai ales de crucile albe de marmură de pe care ne priveau tot felul de chipuri incerte, aproape hilare, prin muţenia lor vag extraterestră, parcă translatate special, întru vizionarea noastră onirică, dintr-un film naiv de cinematecă. Era deja toiul nopţii, când am recunoscut brusc, ca prin ceaţa (sonoră) a unui vis şi în chiar pacea compactă din jur, cadenţa versurilor inconfundabil pruncuţiene: ,,Mă simt în cimitir precum acasă//Aicea toate sunt ca la-nceput…” sau: ,,Să bem apostoli, timpurile-s grele//Şi toţi arginţii vreau să-i cheltuiesc…// (citat din poetul disident, cvasinecunoscut, Florian Petruţ, mentorul său liric). Când Ghiţă a atacat versurile: ,,Nu voi minţi nicicând că-i primăvară//Un soare fals dă ordin să trăim…”, îmi amintesc că ne-am ridicat brusc, ca săltaţi de nişte arcuri magice, imprevizibile şi, face to face, preţ de câteva clipite, a avut loc, între noi, un mic dialog urmuzian: ,,Mă duc să-l aduc aici pe Daniel!” am rostit, pe un ton – cred –  profetic, aproape delirant, aceste cuvinte. Ghiţă m-a privit alb şi a ţintit la fix: ,,Faci tu asta, pentru mine?…” M-au frisonat, ca de fiecare dată în împrejurări similare, acel tremolo al vocii şi acele inflexiuni, tipice, incofundabile, de lamentou, marca Ghiţă Pruncuţ … Am simţit, atunci, fără să ştiu de ce, că toată scena, în felul ei jalnică, jălnicuţă, de doi bani dacă vreţi, s-a imprimat, cum-necum, definitiv, acolo, deasupra, pe retina unui cer îngheţat de mulţimea (parcă surâzătoare) a stelelor. Minute sau ore în şir, am bâjbâit apoi, ori am făcut balet, printre cruci, pietre funerare, morminte, am străbătut alei, am planat, pur şi simplu, peste o capelă, am auzit un mormăit? un sforăit? un hămăit?… Dar nici atunci şi nici după, nu am realizat cât timp voi fi tot rătăcit, aşa, hai-hui, în acel impenetrabil, aproape prietenos imperiu al umbrelor. Ştiu doar că am avut, non-stop, senzaţia înfundării în labirint sau în irealitate, când, totuşi, într-un final, l-am regăsit pe Ghiţă Pruncuţ. Era învăluit în aceeaşi lumină lunară. Poate doar a propriului său nimb. Poate doar a propriului său început (strălucitor) de chelie. Trona nemişcat şi suveran, el însuşi, în acelaşi loc, pe aceeaşi bancă unde-l lăsasem, cu chipul mumificat de o fericită aşteptare. Când am pornit amândoi spre ieşire – mijeau, de-acum, zorile – a scos din buzunarul veşnicului său sacou maro-verzui sticla în care mai licăreau ca la vreo două degete de pălincă şi mi-a întins-o: ,,Ştiam c-ai să te întorci …”  

                                                           Eugen Bunaru, revista Orizont nr. 10/2015