Poezii de Georgiana-Mihaela Crăciun
Poezia 1
încă de dimineață mă puteai găsi stând
pe pervazul geamului plouat și alunecos
dureros, mă strângeam în exterior
agățată de tencuiala ce sta să cadă
și eu, o zidesc permanent de ochii mei
fiindcă am început să văd cu mâinile
cobor fără ochi și fără picioare
am învățat să merg cu mâinile
cuprindzând asfaltul, îl zdrobesc
și-l las suflat de vânt
presar iarbă cu mâini de grădinar
și ud, fiindcă apa cade
din mâinile mele nori
înverzesc tot ce ating
și posibil să mor
fiindcă mâinile mele
au devenit coasă și oglindă
iar mâna
ce toate le face
nu poate
să rămână mână la nesfârșit
și mâna moarte devine
Poezia 2
Se ia o sticlă cu nisip,
se varsă peste inima bolnavului
și se așteaptă…
Se așteaptă până se scurge întreg nisipul
și rămâne inima uscată.
Dacă nisipul nu se oprește
și primele mii de observatori au murit,
se ia inima
se aruncă
și se renunță.
Iubirea sa e infinită
și nimic nu poate salva bolnavul
decât jumătatea sa.
Poezia 3
când mă pregătesc, cad păsări.
sunt atentă ca mascara să ajungă doar pe gene
și fiecare “poc” auzit dinspre geam
mă face să tresar și să mânjesc obrajii
cu mascara și sânge
cred că ele se uită undeva în trecut
și se izbesc de fereastra mea să mă anunțe
că unele greșeli mă așteaptă
după ce cobor, le văd cu aripile apropiate
și cu fruntea lipită de pământ
iar eu le iau în șervețelul pătat de negru și roșu
și le așez pe iarbă
uneori oamenii merg cu privirea ațintită în ”lumină”
și le rănesc încă o dată
pe firavele păsări cu amintiri
Poezia 4
vorbele tale prind ecou în corpul meu gol
inima mi s-a zdrobit de cer în căderea ei spre tine
și am rămas cu coastele pustii, praful acoperindu-mi-le
așteptând din nou să vii, așteptând să vin, așteptând.
și nimic..
e pustiu.. și gol.. și mi-e frică.. să mai aștept
căci golul nu se umple cu tine.. se umple cu absența ta..
și dau pe dinafară.. și sper sa mă înec în ea
și să mă trezesc în tine
Poezia 5
Tramvaiul 6b s-a transformat într-un tramvai al morții
În care fiecare călător
Duce o coroană de flori
Cei mai năpăstuiți chiar două
Și nu înțeleg de ce nuanța de violet
Nu ne ajută să revenim
La cum am fost înainte
Vreau să cobor din tramvai
Și normal că mai întâi se intră
Iar mai apoi ies eu
Trec pe lânga domnul
Care își trece repetat
Mâna stângă peste brațul drept învelit în geacă
Apoi mâna dreaptă peste brațul stâng învelit în geacă
Fâș-faș
Fâș-faș
Stânga-dreapta
Stânga-dreapta
Fac colțul și îmi întorc privirea
La mâinile lui cu mișcări obsesive
Și el continua să se uite la mine.
Prin stânga mea aleargă
Doi bărbați la 60 de ani
Grăbiți să prindă
Tramvaiul morții ce așteaptă în stație
Gata să plece la culoarea verde a semaforului
Spre cimitirirul Buziașului
Poezia 6
Orașul freamătă de primăvară la început de februarie
Și aș vrea să mă bucur și eu de mișcarea asta
Dar am jumătate de față umflată
Și e susceptibilă unei infecții
Dar mai ales e susceptibilă judecății
Oamenilor care mă vor privi
Și vor crede că am încasat-o
Și eu îi cred și e trist
Că ăsta ar fi și primul meu gând
Într-o țară în care nu se merge la dentist
Și femeile sunt bătute crunt.
Poezie din sesiunea de Creative Writing
Mergeam spre carnaval
După vată de zahăr pe băț
Iar din buzunarul blugilor evazați
Mi-a căzut soarele pe trotuar
Poate aș fi pășit mai departe
Fără să observ
Însă întreg orașul
Vorbea înăbușit despre un eveniment inimaginabil
Și atunci, mai mult din instinct
Am verificat buzunarul și golul rămas in el
Ușor, m-am ghemuit pe o bancă
Atât de compact și de strâns
Încât mă micșoram
Și trecători ai orașului
Se uitau la o pereche de adidași
Rămași pe o bancă
Și o senzație de vifor
Învăluia banca
Și aerul din zonă
Iar toți s-au încredințat
Că atunci când îți pierzi soarele
Frigul ne păstrează congelați*
*(vers de Mariana Gunță – propus pt exercițiu de creative writing)
Alexandru Zaharia: Reflecţii adolescentine: ,,Actoria sau Arta Jocului în echipă”
Viața e un joc.
Mai știi în copilărie când ieșeai la joacă? Dacă erai ceva geniu poate ai creat tu un joc al tău sau ai crezut că tu l-ai creat, cu o întreagă poveste în spate și reguli.
Dacă erai ca noi toți ai furat ce jocuri vedeai pe afară la alți copii, fără drepturi de autor. Sau de prin desene animate.
Mie îmi place mult să mă joc de-a animalele cu frate-miu.
Oare de cât timp copilașii tot stau și se uită la animale și le imită, se distrează, alergând, gâdilându-se, și învață sa se descurce în viață cu pasiune?
Copiii au avut mereu mai mult timp să privească lumea decât adulții care au avut de muncă în continuu. Nu spun că nu erau și ei puși la muncă, dar cel puțin în primii ani de viață…De asta cred că și învață toți atât de repede că au timp și că nu fac nimic din silă.
Mai știi cu câtă pasiune alergai până și la prinsa…până oboseai? Sau ascunsa.
Jocuri care sigur există de mult timp pe lume, chiar și între animale.
Sinceritate de copil
Se spune că oamenii mari nu mai sunt puri, onești, că au învățat să se prefacă și să nu își mai arate emoțiile în fața altora.
Și până la urmă mai degrabă ai privi un copil cu pasiune decât un om stresat care nu își dorește să trăiască.
Așa că actorii își amintesc cum era pe atunci. Cum era să te joci. Cum era să îți dorești așa mult să trăiești, să te joci și să afli lucruri noi.
Să înveți să fii mai bun la joc. Dacă erai mai bun la joc erai apreciat. Apreciat fiind., puteai să vorbești cu oamenii. Îți făceai prieteni.
Învățai în același timp să fii mai bun la a te înțelege cu oamenii. Invățai să fii mai bun la viață.
Pe lângă faptul că e o artă pe care prea greu o poți stăpâni singur, poți fi indus în eroare și marele risc e să înveți un singur fel de a te juca și să nu o poți face în alte feluri.
De asta mulți actori spun să scapi de orgoliu (cum spune și maestrul Rebengiuc). Orgoliul te oprește din curiozitate și din dorința de a afla lucruri noi de a învăța în fiecare zi și de a te bucura. Te face să stagnezi, în loc să evoluezi, ba chiar să devii mai slab fiindcă până și pe acel orgoliu oamenii care au privit mult îl observă pe scenă.
Nu vreau să te învăț teorie.
Vreau să nu te las să fii stricat de oameni cu un singur stil de joc.
Pentru actorie trebuie să placi oamenilor.
Dar e foarte important să îți placă ție ce faci, pentru că dacă ție nu-ți place(altuia nu i face) se va vedea. Dacă te cerți cu oamenii, iarăși se va vedea. Deci împacă-te mereu cu colegii de scena. Și cu tine. Nu fă altora rău pentru că nu îți e ție bine.
Cum se poate vedea ceva ce ținem în noi?
Ai fost vreodată la un spectacol? Acea liniște în care se aude maxim respirația și toată lumea stă frumos și așteaptă să înceapă povestea. Poate fi una din cele mai calmante momente dintr-o viață întreagă.
Să stai lângă atît de mulți oameni atât de diferiți și toți să așteptați o poveste. Un joc la care toți luați parte și puteți râde împreună sau plânge. O realitate nouă.
E foarte ciudat să asculți actori sau oameni chiar și din cinematografie care îți vor spune că simpla atenție a unui om în plus schimbă cu ceva povestea.
Apare cineva in scenă. În acea relaxare în care nu mai trebuie să te gândești la nimic și ești curios dacă îți va plăcea de acel om practic vrei să fii un fel de jurat și să spui dacă acel om se preface și nu înțelege jocul destul de bine pentru gustul tău.
Si aștepți într-un fel ca acel om să te uimească. (dacă tot e actor)
În acea atmosferă dacă ești într-o sală mare departe de actor poți vedea dacă-i tremură mâinile dacă stă drept sau cocoșat.
Iar dacă ești într-un studio și actorii trec la câțiva metri distanță de tine poți sa simți până și respirația omului să observi cum privește. Desigur cu cât faci asta mai mult cu atât vei înțelege mai bine. Și cum funcționează oamenii și cum se prefac ei. Și dacă mergi în părți cât mai diferite vei vedea ce fel de jocuri sunt în diferite regiuni.
Cel mai mare avantaj e că vei face asta chiar și la următoarea ta întâlnire cu un om nou.
Așa că primul și primul joc la actorie tre să fie doi oameni puși în picioare să se uite unul la altul. ȘI ATÂT.
Pot să râdă, să își arate tot ce simt să nu se prefacă, cât de mult posibil în situația în care ești obligat să privești pe cineva fără oprire.
Ceilalți din afară vor face liniște și se vor uita la ei, iar la final vor spune ce au observat.
Prin observarea altora realizezi ticuri și mișcări involuntare ale fiecăruia. E mult mai greu să le realizezi pe ale tale așa că e bine să-i asculți pe oameni ce au observat la tine oricât de dureros ar fi câteodată.
Și analizați împreună toate subtilitățile pe care le-ați văzut ce v-ați gândit că avea în cap unul la un moment dat.
Probabil cel mai bun joc de actorie creat vreodată este fără mișcare fără vorba.
Așa vei învăța sau îți vei aminti să privești. Să privești în diferite feluri așa cum privești cand cineva se uita la tine si râde dintr-o data, dar depinde și cum rade. Așa cum privești o fată de care îți e rușine să o privești.
Al doilea joc e tot ca primul numai că e un scaun între voi și ambii vreți să vă așezați.
Trebuie să-l convingi pe celălalt să te lase pe scaun. Dar fără vorbe fără mișcări doar din ochi. La un moment dat fără să mai poți să te abți anumiți mușchi se vor contracta știind că scopul tău e să te așezi pe scaun, iar celălalt nu te lasă.
Ceea ce face mintea ta ca să scape de stresul de a vrea să te așezi și a nu putea – e fantastic… fără sa încerci nimic corpul se va mișca fără să vrei. Dar nu ai voie să te miști așa că încearcă să te relaxezi fiindcă în fața oamenilor mai mereu încercăm să ne relaxăm, să nu fim tensionați sa nu tremurăm, nici măcar ochii nu-i tensiona. Iar fiecare reacție a inamicului-partener la mișcările tale involuntare îți aduce și ție o reacție.
Un sfat e să fii mai atent la el și reacțiile lui, să privesti dincolo de suprafața lui, să încerci real să îți dai seama ce vrea, ce simte omul ăla.
E ca un joc de șah tu faci o mișcare el o mișcare.
Nu trebuie să fii atent la mișcările tale ci la ale lui. În viață suntem mai des atenți la mișcările celuilalt ca să ne putem apăra în caz de ceva la fel și tu trebuie să te aperi, dar să și ataci.
(Atenți la mișcările noastre suntem când nu avem încredere în noi sau vrem să demonstrăm ceva.)
Ideea e că unul e în ofensivă – celălalt în defensivă și se tot schimbă.
Tu încerci să comunici cu el chiar dacă nu poți. În interiorul tău îi strigi:
-Lasă-mă pe scaun! Până abia mai poți să nu o scoți pe gură.
O idee e să-l implori să te lase, sau alta să îți bați joc de el în fața tuturor. Iar cand el te ataca înapoi să te aperi atacându-l sau implorându-l mai tare.
De unde luăm material emoțional? Învățăm de la Stanislavski. Din memoria afectivă, din amintiri. Sau tehnica din exterior în interior care îți spune să urli sau să tremuri până simți ceva.
Poți ajunge până la a te ruga de el să te lase, la a-i transmite mai multă iubire decât a primit vreodată și să i se rupea inima să nu te lase pe scaun.
Am plâns de multe ori la jocul ăsta, dar nu ăsta e scopul.
De multe ori actorii plang, dar nu-și dau seama că ideea e ca publicul să simtă nu ei. Spunea Declan Donellanr: mereu în teatru să încerci să nu plângi mai degrabă decât să plângi. Să încerci să nu râzi decât să încerci să râzi.
Toți am trăit o situație în care n-aveam voie să râdem și ne pișam pe noi de râs în interior, până a ieșit afară.
Această încercare de a nu face ceva aduce sinceritate. Pentru că în viață mai degrabă încerci să nu plângi în fața altora decât să plângi. Depinde și ce rol ai, dar dacă nu ești o femeie din teatrul rus cam așa e.
Ce am greșit eu e că trăiam prea mult povestea în capul meu, dar nu îl făceam pe el sa o traiasca. Pe spectator. Care e ultima judecată.
Focusul îl pui pe inamicul-partener și încerci să îi arăți tot ce-i în tine chiar dacă nu poți să-i vorbești.
Cum? Asta fiecare isi alege.
Eu ma gandesc la amintiri daca se poate cu persoana din fața mea, dacă nu, amintiri ale tale cu o situație asemănătoare. La cele mai mari probleme din viața ta și îți imaginezi că le poți schimba. Situații din trecut pe care încerci să le schimbi. Ca: Uite ce aș fi putut să fac atunci. Foarte important e să nu uiți să-l privești pe partener să asculți și ce spune el e un șah nu uita.
Următorul pas al jocului e să vă spuneți în mintea voastră:
-Ieși!
-Nu ies!
Sau ceva la simplitatea asta(funcționează și ca să săruți gagici)
Și să repetați doar asta în mintea voastră uitându-vă unul la celălalt și când chiar nu mai puteți ține în voi să vă spuneti:
-Ieși!
-Nu ies!
Sa va spuneti asta tot mai mult, iar cine îl convinge pe celălalt să iasă câștigă.
Asta desigur e pentru actorie în doi sau mai mulți.
Cand ești singur e mai complicat.
Nu uitați să vă jucați.
Apoi deja putem începe cu o scurtă scenă.
Vă uitați unul în ochii celuilalt și începeți când nu mai puteți să nu spuneți ce tot gândiți. De obicei se începe calm ca să tensionați tot mai mult pe parcurs, dar se poate fluctua după situație.
Și citiți mai mult până înțelegeti mai bine situația. Și vă înțelegeți ideea, faceți-vă o poveste cât mai detaliată a personajului, dar nu uitați să fiți spontani, să nu bateți nimic în cuie.
Apoi vă jucați în feluri cât mai diferite și încercați mai multe feluri în care puteți să vă jucați aceeași scenă. Și îi întrebați pe ceilalți ce au văzut care li se pare că merge mai bine.
Important e să-ți placă ceea ce faci și să nu te prea gândești cum faci ci să fii atent la inamicul-partener și scopul tău din scenă cum e scaunul de exemplu.
Să te joci și să nu-ți fie frică să încerci chestii noi pentru că dacă nu arată bine vor spune ceilalți, nu trebuie să te judeci tu în timp ce joci.
Un exercițiu bun de învățat replicile:
De multe ori când te uiți la alții e mult mai ușor să le vezi greșelile așa că e mai ușor să le faci rolul.
Așa că luați pe rând o replică a cuiva și spuneți-o tot mai mult în cât mai multe feluri diferite.
Cand n-ai imaginație poți din ce în ce mai rapid-din ce în ce mai tare
voce de gat-voce de cap.
E trist că facem din asta o muncă și o corvadă în loc să ne bucurăm ca niște copii care merg să se joace, dar așa facem cu orice, mereu vine monotonia. Facem o povară în loc să ne bucurăm că ne jucăm. Iar scena e deja bună de când actorilor le place. Și tuturor din repetitie.
E bine la începutul fiecărei zi de joacă să faceți o meditație împreună stând pe loc cu ochii închiși și calmându-vă, inspirând-expirând simțindu-vă pulsul, apoi atenția la creștetul capului.
Să vă lăsați greutatea în podea, iar apoi, în același timp să simțiți că o forță vă ridică capul și va îndreaptă umerii și coloana apoi vă ridică și mâinile.
Și încep urletele de echipă, sunete din vocea de cap în timp ce te întinzi de parcă vrei să culegi mere la care nu ajungi, iar apoi să vă lăsați atârnați în jos până la vârfurile picioarelor. Să scoateți sunete din diafragmă, vibrația e importantă, iar apoi să vă scuturați fața și să ajungeți la o balanță(Balanța Pintilie) între vocea de cap și cea de bas.
Important e să lăsați orice gânduri, să nu vă focusați la ele.
Iar dacă vreți ceva și de echipă, să va unească făceți-vă un scurt masaj.
Coregrafie
Am asistat la un atelier cu trupa – se zice cea mai bună de dans din lume, Vertigo din Israel.
Ce m-a impresionat e cât de simplu explica.
În dansul fără partener partenerul tău e podeaua. Îți lași toată greutatea în el te împingi în el când vrei să sari, mare parte din impuls de acolo îl iei și din bazin.
Trebuie să ai un motiv pentru care faci o mișcare – la fel cum te întinzi după mere. Cu cât e mai simplu cu atât mai bine. Dar pentru tine să însemne ceva. Dacă te faci să îți placă un ritm o să vrei să dansezi pe el.
Când dansezi cu un partener e tot un șah, unul mai întâi conduce, celălalt e condus.
Vocea lirică și vocea epică
Trebuie să știi să le folosești pe ambele.
În viața de zi cu zi mai și povestim (voce lirică) dar cel mai des, în dialog, folosim vocea epică, neutră. Îți imaginezi în ce moment și de ce ai spune tu replica într-o situație reală.
De obicei se începe calm și se crește tot mai mult tensiunea.
Pauzele sunt complicate dar trebuie sa simti nevoia pentru ele.
Iar acum diferite feluri de a juca
dacă e să nu avem voie să vorbim vom fi disperați să arătăm ce vrem să spunem, ce simțim. Sau vom fi foarte calmi ca un cuplu care deja înțelege tot fără să vorbească. Sau vom tremura de frica ca niște copii care nu știu să vorbească sau care se bagă în dulap la ascunsa și oricând pot fi găsiți.
Există actoria de film, cât mai subtilă, de regulă numai din ochi și comedia dell arte în care arăți scene extreme de viață când nu mai poți să ți în tine și urli.
Și clar, o variantă de zi cu zi e în care gesticulezi ca să te faci mai bine înțeles ori din pasiune pentru ce spui ori pentru a nu vorbi cand cineva nu trebuie să audă.
Singura chestie pe care nu tre să o uiți e să te lași în fiecare zi să nu știi nimic și așa vei învăța cât mai mult.
Nu uita să nu pierzi pasiunea, să le-o dai tuturor oamenilor și să te joci și în viața de zi cu zi, să nu rămâi la un singur personaj, e plicti.
Jurnal
Înainte de spectacol, eu stau singur dacă pot, cu cât mai mult cu atât mai bine, și încep sa scriu un jurnal ca să intru mai bine în poveste.
Mă ajută mult să mă gândesc la spectacol ca la un ritual ca și cum e ultima dată când joc ca și cum acum sunt liber să-mi dau viața în fața celui care se uită, să mă gândesc la mii de ani de oameni care s-au jucat și să simt o parte din ei să mă gândesc la oamenii importanți și prin spectacol să-mi iau un rămas bun dar sa le arăt înainte cât de mult îi iubesc, să văd viața pentru prima dată, să fiu un om care nu știe nimic și învață totul, să văd cum privesc unii oameni ce vor cum vorbesc și să învăț și eu să mă iau după ei, să îmi fac prieteni dar să am grijă să nu stric ceva și de aici joacă-te, fă orice nu contează ce au fost repetițiile, nimeni nu știe ce trebuia să fie, poți sa spui ce vrei în plus dar sa te ții de poveste e indicat. Totuși să nu te gandești deloc la ce faci, să uiți că ești pe scenă chiar să trăiești pentru puțin în acea poveste și dacă ieși să intri la loc.
