4 POEME şi O PROZĂ

de ROXANA DIACONESCU

***

mi-am lipit urechea de un fagure de miere –

ecouri de larve flămânde;

am încercat o scoică din Halkidiki culeasă la 14 ani-

explozii de minerale.

strada e pentru cei crescuți la bloc

fata morgana-pici.

mi-am lipit urechea de asfalt

şi-am auzit bătăi

şi-am început să văd.

încă am semne pe genunchi.

***

firmituri

trăiesc în oraşul oamenilor-firmituri

şi îi văd cum lasă urme ca Hansel şi Gretel.

aşa a fost şi Puiu;

trăia în garaj şi bea –

lăsa firmituri pentru boschetari, câini şi mâţe.

pe drumul spre cimitir firmiturile s-au consumat;

le-a ȋndesat un pelican în plisc şi a zburat –

au dispărut

au intrat în pământ.

***

mi-am lipit nervii cu Hubba Bubba la metru;

d-aia cu afine de-ţi lasă limba albastră;

când eram mică mestecam bucăţele-pentru aromă

şi ţineam cu dinţii de ele

de la mine pân’ la ei – fără să fac baloane.

fericirea avea forma lor când le înghițeam accidental.

mă lungesc pe străzi, pe pahare, pe tine

fiorul Hubba Bubba.

sunt un indigo;

sub mine e o copie.

***

literă, finish

_

pisici cu zahăr

halucinogen.

skyfall pe chitară în acord de zece nori

corzi de război şi sex pe limbă

• pe gât

puls pe buze.

ochii- spirale lasă găuri ȋn mine

ca-ntr-un caiet

100 de file ce trec printr-un inel,

100 de fantezii ce se repetă again & again.

te inspir, tu expiri.

JOCUL DE CRUCE

În cartierul Alfa zboară pelicani deasupra blocurilor. Şi-s atât de multe blocuri că am impresia uneori că m-a născut vreunul într-o pivniţă întunecată de nu-mi mai amintesc nimic. Sau, poate, m-a azvârlit vreun pelican pe ţigla blocului perfect de am alunecat în braţele alor mei. Sunt atât de multe posibilităţi şi atât de multe blocuri şi poate atât de mulţi pelicani. Ce caută pelicanii într-un cartier rezidenţial? Firmituri, valuri, firmituri, valuri.

Am trăit dintotdeauna în Alfa. Nu-mi amintesc altă viaţă decât viaţa cu miros de ciment în nări. Ciment încălzit de vară, ciment îngheţat de iarnă şi poate, zic, poate, ciment cu miros de piele- pielea mea de pe genunchi. Mi-au plăcut atât de mult la viaţa mea pelicanii şi cerul albastru că de multe ori am ajuns în genunchi pe cimentul care muşca mereu fâşii din pielea genunchilor mei. Când eram mică pentru nu ştiu ce motiv bizar şi fantastic credeam vorbele bătrânilor care ziceau că e nevoie ca oamenii să mai piară în Mureş, pentru că ăsta era modul apei de a-şi cere sângele celor nevinovaţi. În capul meu, cimentul pe care călcam, asfaltul acela uşor noduros era cel care-şi cerea sângele meu- anual.

Şi-atât de mult l-a durut pe taică-meu semnele mele de pe genunchi că s-a decis să aducă pământ cu braţele de pe la grădinile altor blocuri şi să planteze şi-n faţa blocului meu ceva , sălcii, 3 mai exact. Trei sălcii plângătoare. Când le-am plantat erau nişte beţe de care se mai agăţau ţiganii din vecini că aşa e Alfa, cartier rezidenţial, iar la marginea sa ţiganii dau foc la cauciucuri, caii sunt lăsaţi în voie să mai mănânce viţa-de-vie plantată tot de taică-meu pe la vreun bloc, iar o scroafă imensă mişună în voie de parcă ea ar fi lupoaica care i-a hrănit pe Romulus şi Remus. Azi, sălciile ajung până la etajul 3, ceea ce e o performanţă dacă luăm în considerare faptul că blocul are 4 etaje.

Uscătoria nu mi-a plăcut niciodată. Mergeam cu maică-mea să pună rufele la uscat de multe ori şi-mi era rău să mă uit în jos; aveam impresia că se surpă uscătoria cu mine şi că pelicanii ăia râd de mine că ei pot zbura şi eu nu. Nu i-am văzut niciodată prea de-aproape. Mult timp am trăit în ceaţă.

La fel a făcut şi Puiu. Toată viaţa lui a trăit în ceaţă până la 67 de ani când şi-a făcut o operaţie la Szeget şi a început să vadă la distanţă fără ochelari : ,, Rău îi să fii miop, Prutonela…şi blăstămaţi îs ăştia cucherişti. Nimeni nu ştie mai bine decât noi, Prutonela.” Puiu a fost bunicul meu vitreg, iar Prutonela sunt eu. Aşa mă alinta el că şi-a dorit mult ca prima lui nepoată să se numească Petronela şi să-i poată spurca numele. Puiu era un alcoolic şi la fel ca mine…vedea pelicani.

N-am avut bunici de genul masculin decât pe Puiu. Celălalt bunic murise înainte ca eu să-mi amintesc ceva, iar bunicul meu natural rămas n-a vrut să mă cunoască niciodată, aşa că a fost doar Puiu. De el îmi amintesc de la vârsta de 3 ani când mi-a adus de ziua mea un set de ursuleţi de pluş. E ciudat, dar prima mea amintire e legată de Puiu. Mă mai lua cu el pe la birt şi el îşi lua 100 de ceva şi mie îmi lua alune. În anii ’90 un pachet de alune Fiesta era ceva, aşa că-mi plăcea să merg mereu cu Puiu la birt.

,, Să nu-i spui la bună-ta că am băut pălincă bine, Prutonela?” şi râdea, tuşind din piepul acela masiv care se cutremura ori de câte ori încerca să respire. Eu îl priveam ştrengară şi de îndată ce o vedea pe bună-mea primul lucru pe care voiam să-l fac era să-l pârăsc : ,, Buni, buni…bunu a băut pilincă!” Şi tare se mai amuza că nu ştiam pronunţa corect ,,pălincă” şi ani de zile m-a ,,torturat’’ cu acea greşeală la băncuţa de la blocul unde-şi făcea siesta alături de ceilalţi beţivi.

,,Du-te-n pizda mă-tii !” ne mai zicea când era nervos. N-a fost de acord să-i planteze taică-meu o salcie la băncuţă, dar tare a mai îndrăgit salcia aia vara când transpira şi-i curgeau şiroaiele de transpirație pe rama ochelarilor. Stătea la băncuța lui şi la măsuța vopsită sub forma unei table de şah şi juca cruce. M-a învățat şi pe mine şi adesea îmi zicea să merg la şcoală şi să ajung şefă, pentru că, după cum zicea şi el :,, Prutonela, şefii o duc bine!”

De unde ştia el?Păi şi Puiu a fost când şef, inginer agronom , Puiu a fost cândva Petru Pavel Comăneci şi a ajuns să lucreze chiar şi la Ministerul Agriculturii pe vremea lui Ceauşescu. Ȋnvățase mult la viața lui, dar pentru că provenea dintr-o familie de moşieri de multe ori se refugia în alcool, iar aventurile lui suspecte i-au adus adesea zvonuri că ar avea moştenitori nelegitimi făcuți în tinerețe din flori şi la beție. Nimeni n-a ştiut niciodată adevărul. Eu n-am prins momentele sale de glorie şi de reputație când până şi ai mei erau nevoiți să i se adreseze cu ,,domnule”. Nu, eu am prins momentele sale de ,,glorie” când în nopțile reci de iarnă stătea în garajul bunicii mele cu mâțele şi câinii boschetari şi dădea foc rahatului lor cu brigheta să se încălzească. Nu-mi amintesc niciodată să fi stat prea mult în preajma lui. Toată lumea îl izola şi deşi nu recunoşteau, îl considerau o povară. Era capricios, se mişca greu şi ținea ranchiună. Chiar şi aşa îi plăcea să vină copiii să-l colinde de Crăciun şi atunci, în ochii bulbucați citeai mândria. Ȋn toanele bune discuta politică, o mai înjura pe bună-mea ( de drag ) şi făcea glume porcoase. Ȋn ultima perioadă îşi făcuse un obicei permanent de a se trezi beat. Se bucura când îl mai sunam să-l întreb ce mai face şi-mi zicea că lucrează pe trei schimburi la garaj. Toți maidanezii îl ştiau, la fel şi boschetarii şi boschetarele pe care­­-i împrumuta din pensie.

Puiu a murit pe data de 26 decembrie 2014. Toată viața lui a ştiut că va muri dimineața şi dimineața a murit. A fost primul mort pe care l-am văzut vreodată. N­-am plâns în ziua când am aflat vestea. Am fost atât de binecuvântată la viața mea să nu am de-a face cu tragedii încât nu ştiam cum să reacționez. Dar am plâns la înmormântare când s-au băut cuiele şi a fost închis coşciugul. Nu l-am pupat pe frunte în semn de adio. Lui nu i-au plăcut niciodată ipocriții şi nici mie. O viață am evitat să-l pup pe față pentru că ştiam că e veşnic transpirată şi îmi displăcea acest fapt.

Un mic omuleț de la serviciile funerare pe numele său Cuchi s-a ocupat de tot. Nu l-am cunoscut, dar am auzit că e tare straniu. La înmormântare, am vrut să-i pun în coşciug pachetul de cărți cu care am învățat să joc Cruce. L-am uitat acasă, dar, ca norocul că avea groparul unul de vânzare. Ȋl primise de la cineva chiar în ziua înmormântării. L-am luat cu 2 lei şi i l-am pus alături de ochelari, lângă ,,pilincă”, bani şi multe alte nimicuri simbolice strecurate pe alocuri ca la faraonii din Egipt.

Am stat câteva minute să-l privesc pe primul meu mort şi mi-aş fi dorit să fie ultimul. Părea adormit. Doar urmele vineții de la urechi dădeau de gol moartea ce începuse să-l devoreze ca un vierme…încet, dar sigur. La 20 de ani am cunoscut moartea prin Puiu şi când l-am privit pentru ultima dată mi-am amintit de el când venise de la operația de la Szeget şi-mi povestea de cât de ,,blăstămați sunt cucheriştii “ : ,, Ştii, Prutonela…pelicanii ăia pe care îi vedeam noi sunt de fapt porumbei. Acum îi văd ca un vultur pe acoperişurile blocurilor. “

,,Eu tot pelicani cred că sunt.” i-am răspuns eu, zâmbind.

,,Ştii ceva, Prutonela…ai dreptate. Poate chiar avem mai multe în comun decât crezi tu . Chiar sunt pelicani. De ce ar fi altceva?” mi-a zis el, aprinzându-şi o țigară Pall Mall şi reaşezându-şi ochelarii cu rame groase pe ochi.

La urma urmei, de ce să fie altceva, aşa-i? Porumbeii caută doar firmituri, pelicanii caută şi valuri.După ce i-am lăsat pachetul de cărți a început să ningă. Doar atunci a nins în 2014. Pe drumul său pe groapă. Pelicanii n-au lipsit, iar la priveghi, prieteni de tot felul care au venit mai mult pentru masa de la priveghi l-au bocit mai mult forțat, râzând pe seama că nu şi-a putut alege o perioadă mai bună să moară decât de Crăciun. Cică a făcut-o numai să ne enerveze, iar eu iritată am râs şi m-am gândit la vorba lui Puiu care ştia el ce zicea când era nervos pe cineva.

,, Du-te-n pizda mă-tii!” şi termina cu tine fără să-ți mai dea drept la replică. N-au lipsit maidanezii, boschetarii şi boschetarele care chiar l-au plâns cu părere de rău, au făcut un cerc şi l-au colindat. Cică ultima dată când îl văzuseră fusese cu două zile înainte să moară pe la garaj. Atunci l­­-am văzut şi eu, fiindcă atunci l-am colindat eu pentru ultima dată. Cred că de aceea nici nu am putut plânge în prima zi. Nu înțelegeam cum se putea trece de la a fi la a nu fi atât de repede.

Un singur vis am avut cu el, ulterior. Se făcea că m-a sunat să mă întrebe unde îi sunt ochelarii, pentru că e întuneric şi nu vede. I-am zis că i-am pus cu el.

Mi-a mulțumit şi mi-a închis.