Cronică de cenaclu – 17 noiembrie 2015

Au citit poezie Fabian Olariu şi Lera Kelemen

Eungen Bunaru: Fabian Olariu e într-o fază a poeziei care s-a consumat de mult, scrie  o poezie „datată”. Are totuşi o sensibilitate poetică, care însă nu e susţinută de cultură poetică, de lucru pe text. Discursul e lejer, într-un registru minor. Sunt multe epitete, teme şi cuvinte mari fără a fi convertite în poezie. Foloseşte un limbaj poetic clasat, defazat.  Îi recomandă lecturi din poezia contemporană tânără şi renunţarea la tipul de discurs poetic perimat.
Cât despre Lera Kelemen, E. B. consideră că a evoluat. Cultivă  o scriitură de genul micilor proze pe care le transformă în poezie. E vorba de o sinestezie între discursul prozaic şi cel poetic, dar şi de o sinestezie a simţurilor, predominând vizualul. Imaginile vin dinspre dimensiunea picturală. Lera K. are o percepţie a realului care vine dinspre artele plastice. E şi o poezie a decorurilor, cu mici universuri multicolore. E o lume a copilăriei în care culorile devin fire de atracţie, există o adevărată bucurie a culorilor. Substratul e, deseori, unul cu trimiteri într-un plan dincolo de cel real. Sunt şi unele cuvinte mai puţin inspirate, poate şi unele titluri, uneori şi un surplus lexical. Ar trebui să se gândească serios la ideea unui volum.

Roxana Diaconescu: Fabian are un stil foarte la îndemână. Îi recomandă un alt fel de poezie, fără ritm, rimă etc şi, bineînţeles, multe lecturi.
La Lera se remarcă culorile, L. K. încearcă să inducă stări prin intermediul lor. Ar putea scrie şi proză. O felicită.

Ana Maria Chițulean: Remarcă, la textele lui Fabian greşeli grave gramaticale. Foloseşte „teme mari în haine mici”. Stilul este al unui „trubadur întârziat cu 2 secole.” Trebuie făcută diferenţa între intenţia personală şi cea poetică. Poezia Lerei Kelemen îi place, cu unele rezerve faţă de anumite versuri în care aglomerarea unor termeni, unor cuvinte îngreunează textul. Dă un exemplu din poemul Foliaje, care i se pare prea încărcat.

Mariana Gunţă:  îi recomandă lui Fabian să citească mai mult şi să fie original. La poemele Lerei, remarcă unele versuri în plus şi crede că se mai poate lucra pe unele texte. Consideră că, pe ansambu, se poate vorbi, în cazul ei, de o evoluţie evidentă.

Marian Oprea: Consideră că Fabian Olariu are sensibilitate, dar trebuie să mai muncească mult. Lera Kelemen are intuiţie poetică, versuri care te duc departe. Discursul ei e între proză şi poezie. A citit un grupaj consistent, pe alocuri puţin monoton. Unele versuri ar trebui „dinamitate.” Crede şi el că Lera îşi poate pregăti un volum.

Lera Kelemen s-a născut în 14 iulie 1994, la Timişoara.
Studentă în anul III la Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara şi la Facultatea de Arte a UVT. Un an, cu o bursă în Spania, studiind literatură spaniolă și britanică. A debutat, cu un grupaj de poeme, în 2014, în revista Orizont .
Câteva poeme:

toamna

iarna
pe oglindă se difuzează filme vechi.
din când în când, aruncăm câte-o privire la actrițele chele cu picioare goale de pe marginea ecranului
ele se intimidează, roșesc în obraji și colțurile gurilor li se curbează în cute timide.
noi ne încumetăm să zâmbim de sub gulerele de blană după care ne-am ascuns
vara
în grădină, scaunele oranj stau grămădite după boschet
pe masa de rafie, o carte deschisă de 3 degete lungi așteaptă seara
în casă, oamenii stau adunaţi în jurul mesei întreţinând o gălăgie ușoară și uitând încet de ce s-au adunat
printre șipcile groase de lemn se zăresc zâmbetele încălzite unele de altele

mimesis

Dând din cap, îşi lovea faţa cu părul despletit, strângea din ochi şi pleoapele
i se încreţeau. Arăta ca o varză creaţă înainte de-a fi tăiată.
Spunea ceva acolo, dar într-un fel de parcă nu voia s-o înţelegi. Ştia multe limbi învăţate cu perseverenţă, dar acum nu-i foloseau la nimic. Învăţase şi vreo două limbi moarte. Spunea că va scrie poezii într-o limbă moartă, că va crea o literatură nouă pentru că nimeni nu putea îmblânzi vreodată o astfel de limbă. Stârnea atenţia cu astfel de idei, dar nu le punea niciodată în practică. Zicea că rezultatele s-ar vedea prea greu şi n-ar avea rost să-şi consume timpul, când ar fi putut să facă mai multe plimbări.
Acum înţelegeam că literele o aduseseră în starea în care era. De câtva timp vorbea
în mai multe limbi deodată. Se gândea să unifice toate limbile, toate vocabularele, gramaticile, pronunţiile, susţinând că numai aşa s-ar putea crea literatura adevărată.
Într-o zi, s-a trezit dimineaţa, s-a pus la birou şi a început să scrie, să umple pagini întregi cu cuvinte din dicţionare ieşite din uz, din cărţi vechi de pe vremea când se scria invers, să sublinieze foi rupte din caiete şi să încercuiască termeni neologici cu înţeles cvadruplu.
În amiaza aceea am privit-o dintr-un colţ al camerei în timp ce-mi beam sucul de fructe stoarse. Mi-am amintit de ea cea de altădată, când nu ştia să citească sau să se contrazică.
o nouă introspecţie

cu ajutorul unei pipete mijlocii

am extras esenţa din tine şi am vărsat-o
în borcan
m-am uitat la ea de la distanţă:

păr, mucozităţi, salinităţi arămii

am cristalizat în eprubetă amintiri de-ale tale
cu câini

nu mai ştiu
n-am numărat
palmierii nu au crengi

în palmieri cresc ouă cu modulaţie
de cacao
apoi devin aţă

din care se croşetează

pături pentru peşti

trilogia căminului

porto

în clădirea portocalie era un om în clădirea verde
doi
în oraşul portocaliu erau două mâini de-o parte şi de alta
încă două
pe holul galben aştepta un pantof după prag
patru picioare goale

surâd

băieţelul se purta sub braţ
într-o ramă

patul e luminat de ochii lui şi el respiră
din rotunjimile mamei lui,
din rotunjimile ochilor,
din rotunjimile tunelului

o pală

flutură pe balcon,
cămaşa întinsă de vânt
lângă ea doi oameni se privesc
dar cămaşa flutură,
se unduieşte în mâneci
şi tună,
lângă ea doi oameni
şi-n rest numai apă
abjecte

în fiecare zi îmbrac și dezbrac celule
de unele am nevoie,
altele pun greutate pe mine
mi se lipesc de căptușeala pardesiului
cad pe trotuar și sunt călcate în picioare
de fete subțiri
cu geci de fâș și ciorapi de vinilină
în fiecare zi pierd fire de păr
galbene, portocalii,
albe
le găsesc lipite de călcâie,
sub colţuri de pat
căţărate de insecte aurii cu cocoaşă
în fiecare zi mă așez la locul potrivit
unde mâinile zgârie țesuturi vopsite
și îmi adun oasele
cât mai aproape de inimă
foliaje

grădinile s-au culcat

am mers până aproape de capăt și m-am uitat înapoi un minut,
apoi cu pași mărunţi m-am întors ca să deschid poarta din gardul de frunze care se camufla în foliajul delicat al unei tufe. legate cu aţe de coajă de banană, de frunze atârnau cuvințele, cele mai multe de specialitate: părţi ale corpului, tipuri de șuruburi și specii de urşi. ca să nu-şi piardă cursivitatea în bătaia vântului, erau prinse în cârlige de bambus lejere și lăsate să fluture.
în timp ce mă plimbam prin grădina descriptivă, am călcat din greşeală pe două pene albastre şi acestea au scos un sunet ca de trotuar umed sub mişcarea mecanică a două roţi de bicicletă. în acelaşi timp, am strănutat.
unele frunze sunau a pătură scuturată pe geam, altele ca un arc de pix, dar toate împreună arătau ca un pulovăr tricotat din aţă groasă asortată cu ochii.
am deschis poarta şi am observat că pe partea cealaltă nu vedeam nimic din toate astea
***
Acum
o stradă din Timișoara, un geam, un stâlp, o plimbare, o dată, caut un sens.
Mă apropii și mă depărtez de el noaptea în vis. Totul s-a oprit, toată lumea doarme, numai poezia a rămas trează, supraveghind tot ce pierd.
clip

cu pătura oranj nu mă pot odihni
niciodată nu plouă destul
ca să-mi rămână părul drept
ce-am vrut să zic?
niciodată nu plouă destul
nici o clipire nu mai e aceeași ca în
serile în care se pierd imaginile
se reconstruiesc din introspecții din ce în ce mai noi
și mai netede
încearcă să-ți păstrezi tonul
încearcă să pescuiești păstrăvi
nu sta prins de bară până se termină vara
ajunge să fii puțin atent ca să simți din ce parte vine căldura
cu cine vorbesc
cu piciorul meu

el mă ascultă