Marţi, 11 octombrie, a citit proză FLORIN GHERHEŞ. S-au pronunţat despre proza citită: Crina Costea, Roxana Diaconescu, Andrei Ene, Marian Oprea şi Eugen Bunaru.

                               Noi, ăştia trei de pe scaune

Alonzo se găseşte în doze mici aproape în fiecare zi pe scena teatrului din centru. Cum dai colţu’ cu Soarelui, când vii cu optu’ de la mama dracului de-acolo din zona Industrială. Alonzo nu se găseşte singur pe scena teatrului – sau, mă rog, prin culise, prin veceuri sau eu ştiu ce cotloane – ci, cu mirobolanta lui colegă: Adelina. O da, Adelina, cea dulce şi suavă ca o chitară dezacordată. Cu ochii ăia atât de sinceri şi inocenţi că-ţi vine să suni la poliţie din moment în moment. Dracu să te ia Adelina, ne auzi?

Adelina în timpul liber, când nu sperie copiii pe stradă, e femeie măritată. Auzi acolo:contracte, jurăminte, alea, alea. Fii serios! Adelina ştie să stea în multe poziţii dacă Alonzo se simte – bietul de el – epuizat sau stresat de la eu ştiu ce replici pe care nu le-a putut reţine.

„Cât eşti de vânătă în genunchi!” oftă odată Adelin (ăsta e bărbat-su Adelinei). Aşa te pun ăştia să munceşti la teatru?”

„Oh, dac-ai şti” răspunde domniţa… „Dac-ai şti…”

Ne găsim şi noi pe scaunele din sală la o zi de repetiţii. Aşteptăm cu nerăbdare să-i vedem la treabă. Ne-am pregătit sticle de cola şi pungi cu seminţe ca s-avem cu ce ne îneca sau cu ce scuipa. Pe scenă însă… „ioc!”. Nu tu actor, nu tu actriţă. Poate aşa o fi scenariul. Poate aşa le-o fi scris pe foi chelu’ ăla gras de stătea pe scaun alaltăieri şi urla la ei. Să-l ia dracu şi pe ăla! Nu, hai să-l lăsăm pe el. Alonzo ne interesează. Da’ Alonzo unde e? Ah, ia uite-l! Alonzo e acolo! În spatele unor dulapuri. Conduce o motocicletă! Şi se pare că se pricepe băiatu’. Nu, nu e motocicletă! E Adelina! Adelina e motocicleta lui. Şi nu se ţine de ghidon. Nu se ţine, cum să se ţină?! Nu, de păr o trage. Vai sărăcuţa de ea. Cum gâfâie, ca o muscă într-un borcan de castraveţi. Muraţi castraveţii. Ai naibii de muraţi! Şi dacă nu şi-ar fi aruncat ţigara pe jos fix lângă perdeaua aia de catifea, bine-ar fi fost; tare bine. A fost pentru efect, sunt sigur… Nu arată mai mişto o motocicletă ca Adelina, dacă îţi faci intrarea cu ea în spatele unui nor de fum? Magnifique! Nu m-aş fi gândit la asta niciodată! Eşti genial, boss! Nimeni nu s-ar fi aşteptat la una ca asta. Eşti într-adevăr un artist adevărat. Să îţi faci tu o asemenea intrare: atât de inedit, atât de diferit; original aş spune eu. Chiar original! Păcat că a trebuit să ne scoată afară nenea ăla urât cu mustaţă de la pompieri. Şi au venit şi ăia cu loganu’ lor alb de la poliţie. Ce să facă şi ei? E prea mare coada la şaorma, băieţi? V-aţi plictisit şi aţi venit şi voi să-l vedeţi pe Alonzo cum o bagă în viteză? Hai, mai bine luaţi un loc şi aveţi grijă să nu înghiţiţi fum.

Aşa s-a manifestat a douăzeci şi cincea mea întâlnire cu arta. A fost frumos, ca niciodată de altfel. Adelina şi-a intrat de-a dreptul în personaj. S-a simţit mai motocicletă ca niciodată. A trăit şi s-a trăit prin personajul ei. Iar Alonzo ştie cel mai bine asta. Nu, nu vă gândiţi la prostii: trăieşte prin ea, pentru că şi el e un actor şi înţelege. A înţelege pe actor e treabă grea. Dar a plăti pe actor e şi mai grea treabă. Într-adevăr, cei „de sus” ştiu la ce mă refer. Sărăcuţii de ei abia îşi văd capu’ de treabă; şi la câtă astfel de treabă au, uită probabil pur şi simplu că şi măscăricii ăia au de băgat nişte benzină la rezervor sau de pus nişte ulei pe pistoane. Eh, ce să le faci? Se descurcă şi ei cumva!

După cum spuneam. Mai merg pe acolo să-i văd. În fiecare duminică în centru, în clădirea aia mare şi frumoasă numită TEATRU. Acolo îmi pot spăla ochii cu joaca acestor copilaşi frumoşi. Din câte observ, noi suntem din ce în ce mai puţini. Vine lume, da cred că „noi” ăsta va deveni uşor, uşor doar „eu”. Eh, asta e!

O zi avea însă să schimbe toată viaţa din mijlocul scenei. Avea să pună capăt acestei frumoase şi productive colaborări. Alonzo avea să plece.

-Păi unde pleci, Alonzo dragă?

-Plec afară. Plec la muncă. Gata.

-Unde afară? Aici? Mergi la ţâgară?

-Merg la Spania. Mă duc să fac doi-trei bănuţi!

-Ia d-aci şi nu te du’ acolo la Spania aia! Las-o în pace. Îţi laşi partenera aici singură pe scenă? Nu vezi că suntem vedete?

Femeia îi întinde un pumn de monede, zâmbindu-i.

-Ai mai mult de doi-trei bănuţi aici. Ţine-i bine în mână şi nu mai zi la nimeni că ţi-am dat eu!

-Mă duc să fac euro, fă! Mă duc să fac bani de ăia adevăraţi. De hârtie.

-Eu n-am de ăia să-ţi dau. N-am, ce să fac? Da’ haaai! Nu pleca!

-Am vorbit deja. E un ţâgan acolo la noi. A zis că nici nu trebe’ să fac nimic şi primesc bani.

-Ce frumos. M-aş duce şi eu.

-Îmi pare rău. Pentru tine nu pot vorbi. Abia am găsit şi eu. Abia-abia.

-Şi chiar mă laşi aici? Da unde e Spania asta?

-Nu ştiu. Pe aici pe undeva, probabil cum iesi din oraş.

-Atunci mai vii pe aici la teatru?

-O să încerc să mai vin. Sigur că încerc.

-Să vii, să vii…

Două luni au trecut de când a plecat Alonzo. Nici vorbă să-l mai vezi pe la teatru. Adelina nu găseşte altă soluţie decât să încerce să mai dea şi pe acasă după repetiţii sau după fabuloasele reprezentaţii de pe scenă. Dar, o zi avea să schimbe totul… O zi avea să fie Marea Zi. Acea în care a venit el.

În locul lui Alonzo a venit altcineva. E el: e Sebastian. Sebastian e parcă şi mai talentat; e mai frumos, are vocea mai groasă. Chiar o are mai groasă decât Alonzo. Iar Adelina pare încântată. Doamne, cât e de încântată! Uitaţi-vă la ea! Zâmbeşte din nou! Aşa Adelina, zâmbeşte-ne! Bravo, eşti extraordinară! Dar mai închide şi guriţa că nu-i frumos! Aşa, bravoo! E cuminţică Adelina, totuşi! Ascultă tot. E bine crescută. şi se vede că e de-a oraşului, vorba aia! Adelina nu scuipă niciodată! Ştie că nu e frumos şi de aia are mare grijă.

Sebastian a început încet, încet să preia vechile atribute ale lui Alonzo. S-a apucat de motociclism şi chiar se descurcă. Chiar dacă e mai tinerel aşa, o face bine. Nimeni nu s-a plâns, cu atât mai puţin Adelina. Ea e încântată de prestanţa lui. E un actor. Unul adevărat şi cu o carieră de succes în faţă.

Bun. E duminică, iar scena… goală. Noi, ăştia trei de pe scaune, aşteptăm să-i vedem. Dar ei, ei nu apar. Probabil or fi având trac. Ah, nu, nu au trac. Sunt acolo în spate. O altă intrare de spectacol are să minuneze tot teatrul. Se pare că Sebastian s-a integrat complet. Este un biker în adevăratul sens al cuvântului. Uitaţi-vă la el: atât de strâns ţine de ghidonul ăla – şi ei pare să îi placă adrenalina; îi place pericolul, dar mai ales actorii care îşi fac singuri cascadoriile. Aşa o calcă acum! E bun, e bun! Trebuie să recunosc. Şi, probabil îl va întrece pe vechiul Alonzo. Hai Sebastian! Să te vedem!