O Proză de Florin Gherheș

Cel mai probabil, ceea ce am să vă povestesc acum, o să vă pună puțin pe gânduri. Trebuie să menționez încă de la început că nu sunt deloc un om obișnuit. Nu atât prin ceea ce ce gândesc sau zic, ci prin ceea ce fac zi de zi, deja de cinci ani.

Numele meu este Oscar, am patruzeci și patru de ani și locuiesc într-un orășel mic din vestul țării. Bun, până aici nimic de speriat. Nici nu cred c-ar trebui, nu? Ceea ce îmi preocupă mie majoritatea timpului și îmi aduce și o pâine pe masă e șofatul. Da, sunt șofer. Da’ nu oriunde, ci la pompele funebre. Exact. Dubios, asta ziceam și eu. Acum, să nu vă imaginați că e chiar atât de groaznic cum ar părea. Nu e ca și cum au murit oameni de spaimă sau ceva – deși, rămână vorba între noi…

Ceea ce vreau să mărturisesc e legat de una dintre prestațiile mele de acum două luni de zile. Țin să precizez: fac asta cam de cinci ani și credeți-mă, chiar te obișnuiești! Chiar și cu drumurile astea pline de gropi, tot e-n regulă. Eram în curtea răposatului. Mai exact Cocorilor, numărul patru. Îi așteptam pe băieții de aici de la firmă să-mi spună când e spălat și îmbălsămat gagiu’, să-l pot pune în mașină și să pornim spre cimitir. Nu mult am stat să aștept: și-au făcut mână deja – de atâta vreme nici nu mă mai miră. Într-un final ies cei doi și îmi confirmă cum că munca lor ar fi gata. Zis și făcut: îl luăm fain frumos eu cu unul dintre ei și îl ducem până la mine în mașină. Îl punem frumos pe bancheta din spate și să înceapă distracția!

Dau cheie la bătrâna, apăsăm frumușel ambreajul și dau să ies de pe străduța îngustă pe care mă băgasem să-l ridic. Cocorilor e o stradă fix uitată de lume, iar drumul până la cimitir destul de lung, să știți.

Acum. Nu știu de ce, dar mortu’ ăsta îmi atrăgea atenția într-un mod foarte ciudat: cum până atunci nu pățisem – fapt pentru care, recunosc, din cinci în cinci minute tot întorceam capu’ și mă uitam în spate. Aveam o teamă inexplicabilă, aș zice, să nu-l pierd. Mergem noi fain frumos și ne întindem la drum. Curios, pentru o zi de iulie ca aia, era îngrozitor de rece afară. Chiar mi-am tras o bluză peste tricoul obosit cu care mă cunoștea lumea de aici. Cerul era, cum să vă spun, negru, da’ nu așa, aproape că era întuneric afară – și totuși, astea se întâmplau pe undeva pe la doișpe’ la amiază. Eram paranoic. Chiar speriat aș zice: nu îmi puteam explica pe atunci de ce. În fine, mă mai relaxez pe parcurs și mă gândesc serios că tre’ să trag o țigare. Era obligatoriu să îmi fut plămânii cu o țigare. Bordu’ meu? Ultimul coteț, fraților: plin de hârtii, ambalaje, pungi goale, pahare uscate de la câte-o cafea pe care o mai sorbeam dimineața cu băieții – gunoaie, altfel spus. Așa, le răstorn pe toate alea cum pot și îmi găsesc pachetu’ de țigări până la urmă. Era ca un fel de premiu bine meritat pentru eforturile mele. Și acum, hai să mă răsplătesc! Scot o țigare, o agăț în gură cum pot și dau s-o aprind. Atârna efectiv țigarea aia de colțul gurii, mai să pice. Zici că eu eram Don Corleone. Aveam un oarecare rânjet pe buze – un fel de satisfacție fără vreun motiv anume (poate pur și simplu eram eu din senin prea relaxat). În fine, ca să fie treaba treabă mai lipsea un lucru: aroganța. Și cum singura mea companie era Mr. Mortu’ din spate, am zis să fiu arogant cu el, cu cine altcineva? Mă întorc, așadar, ușor înspre bancheta din spate și așa pe un ton mai grav ca de obicei o dau: „Auzi, prietene, tu stai bine acolo în spate?”. Mă întorc victorios înapoi înspre volan să îmi văd de drum. Nici n-apuc bine să fac asta și aud:

-Da, da. Foarte bine, mulțumesc!

Ce-i drept, la meseria pe care o am eu e destul de normal să ai auzenii. Acuma o să recunosc și eu: am avut câteva palpitații, dar mi-am tot zis în sinea mea „Fratele meu, liniștește-te. Ți se pare. Ești tu paranoic” și tot așa. Într-adevăr, mi-am revenit destul de repede din toată starea asta. Nu a fost prima dată când aveam impresia că aud lucruri. Trebuie să fii animal de om să nu îți fie puțin teamă și să nu-ți imaginezi lucruri de astea.

După toate astea, mi-am revenit aproape de tot din starea aia și mi-am văzut liniștit de drum. Până la urmă dau și drumul la radio și o calc ceva mai tare: deja devenise plictisitor drumul ăla parcă prea lung .

O călcam destul de bine acum. Nu mai aveam mult până la cimitir și credeți-mă, abia așteptam să termin odată și cu asta. Toate bune și frumoase până la un moment dat când din spate:

-Auzi? Da’ noi nu mai ajungem odată?!

Ei bine, trebuie să recunosc. În momentul ăla chiar mi s-a tăiat filmu. De tot! Nu știu ce s-a întâmplat, dar cred că am scăpat volanul. Cert e că după ceva timp – nu știu cât timp a trecut – m-am trezit. Nu eram la volan. Eram într-un fel de cutie foarte cumodă. Iar salteluța pe care stăteam, ori plapumă, ori ce o fi fost, era al naibii de comodă. Puteai sta acolo muuuult și bine. Corpul nu mi-l puteam mișca deloc și tot ceea ce vedeam era tavanul gri și murdar al unei mașini. Nu simțeam deloc nevoia să vorbesc cu cineva, eram atât de relaxat acolo. Era o liniște nebună și am impresia ca mașina respectivă era în mișcare, nu pot fi sigur, oricum. De ceea ce eram sigur e că nu eram de unul singur. Aveam o companie: un șofer. Mi se părea atât de cunoscut tot peisajul, dar nu aș ști să vă spun de ce. Și nu simțeam nevoia să îl întreb nimic dacă nu m-ar fi abordat el. Fiți atenți. La un moment dat, se simte un fum foarte puternic de țigare în mașina respectivă. Șoferul ăsta de care vă zic mă întreabă ceva de genul : „te simți bine acolo în spate?”. Eu, ca să fiu politicos, îi răspund: „Da, da. Foarte bine, mulțumesc!”. După asta, dubios, nu mai vrea să vorbească. M-am simțit prost. Chiar mă bucuram că a avut intenția asta: acum, dacă tot mi-a făcut chef de conversație, hai să continuăm. Mie îmi era totuși jenă să îl întreb ceva. Nu îl cunoșteam – chiar dacă vocea lui mi se părea atât de familiară. Rezist eu cât rezist, dar la un moment dat îmi fac curaj și îl întreb: „Auzi? Da’ noi nu mai ajungem odată?!”. Nu am vrut sa fiu chiar nepoliticos, dar știind că nu sunt singur în mașina aia și totuși el refuză să imi mai vorbească, voiam și eu să ajungem dracului la destinație. E un pic frustrant să mergi undeva, să nu ști unde și pe deasupra să nici nu mai ajungi odată. Mă, nu știu ce s-a întâmplat în momentul ăla, da’ după ce ne-am scuturat bine cu mașina, mi s-a tăiat filmu’ din nou!

M-am trezit iar la volan în mașina mea. Eram în aceeași curte din care am plecat: Corocilor, numărul patru. Așteptam. La un moment dat ies băieții să-mi spună că l-au dichisit și îmbălsămat și că suntem gata de drum.

De  reținut și comentariul Marianei Gunță:

Un text reușit care mi-a atras atenția încă de la primul rând. Adică dacă spui cuiva că o să te pună pe gânduri, atunci sigur l-ai atras. Genul de discurs al lui Oscar mi-a amintit de cărțile lui Stephen King. Mă așteptam ca ceva extraordinar, fenomenal, nenatural, nenormal să se întâmple. Discursul a fost puțin previzibil. M-am așteptat că o să vorbească mortul. Dar ceea ce a salvat textul de la “cotitura” asta a fost acea, să-i spunem, metamorfozare. Repetarea poveștii și schimbarea între personaje. Iar aici discursul devine foarte interesant, pentru că mă duce cu gândul la ideea de acceptare a situației, de comoditate. Nu îmi place sfârșitul pentru că am impresia că strică povestea. “E un pic frustrant să mergi undeva, să nu ști unde și pe deasupra să nici nu mai ajungi odată. Mă, nu știu ce s-a întâmplat în momentul ăla, da’ după ce ne-am scuturat bine cu mașina, mi s-a tăiat filmu’ din nou!”  – aici cred că ar trebui să se încheie textul. Un fel de inception- metamorfoză.  Și asta ar da impresia că după tăierea filmului, Oscar continuă ciclul ăsta când pe post de șofer, când pe post de cadavru “vorbitor”. Iar titlul ar trebui schimbat. Nu e rău, dar mi se pare nepotrivit pentru textul ăsta.