POEME de ROXANA DIACONESCU

 

1.

încurcăturile vor rămâne cele mai intense clipe-

palma mea transpirată palma ta transpirată

ni se vor încurca amprentele pe masa asta

plină de celule moarte;

ne vor pierde urma

barmanii

amperii

încurcăturile vor rămâne cele mai intense reflexe-

strănutul meu râsul tău

se vor încurca în orașul ăsta

plin de cârduri de ciori

un moment- vom încurca tramvaiele-firele de electricitate-

le vom agăța de crengi-de firele de praf-

 

un nou steag să fluture

numele noastre încurcate la diferență de o sinapsă;

scurtcircuit.

 

1.(1)

să ocolim străzile lăturalnice

nu e cazul să ne expunem

te voi duce acasă-cum-ai băut prea mult-

nu-i nimic; sunt mai drăguț când sunt beat- vei vedea.

 

chopin îmi liniștește mintea

chopin e duhul din dozele de tuborg

aruncate pe podea.

chopin e străinul de care mă apropii

pe străzile lăturalnice.

 

te voi duce acasă

vom încuia ușa de două ori;

vom pune lanțul.

 

1.(11)

terminații-roxana

ai grijă cum le desenezi

frunzele au terminații copacii au terminații –

seva lor o desenez – nu

pe strada unirii terminațiile duc către un alifantis boschetar

și-n acordurile lui se mai scurge încă

o sevă care nu se vede.

 

1.(111)

perdeaua trasă în fiecare dimineață

ușa verificată la fiecare ieșire

imaginea ta luând ecstasy imaginea ta luând ecstasy imaginea ta luând ecstasy

e-un dans techno din care

se mai ridică doar păpădii.

 

1.(1111)

copiii cred în mine

sunt un elf-poate pe jumătate-

am doar o ureche ascuțită

ascult cum unii încă se mai roagă

își mai caută pisicile

după ciclonul din septembrie

copiii cred în mine – înțeleg lumea

se duce de râpă în ritmuri grandioase de

uragane, incendii, războaie

și îi aud cum se roagă

sunt doar un elf-poate pe jumătate.

 

1.(11111)

într-un apartament de bloc lumina fuge

ca o șopârliță

se cuibărește după dulapuri

răspunde numai la chemarea copiilor ascunși

pe sub vene le creează palpitații

vor crede că-n junglă sângele lor contează

că vor crește mari

că vor salva lumea.

 

1.(111111)

clădirile-n timișoara n-o să le cunoști niciodată

ne scapă detaliile

ne sufocă lupoaicele – de la care încă

ne luăm porția de lapte –

nu mai pot juca nimic

am hernie de disc de 12 ani

uite-o veveriță sus pe clădire

 

și m-am uitat

și-am scăpat sticla de Schweppes Cola

de-mi amintea de centrul timișoarei

și dusă-a fost veverița pe clădirile

pe care nu le voi cunoaște niciodată.

 

1.(1111111)

martorii digitalizați

vor mai avea o reacție la arsurile din colectiv

undeva

păianjenii de toamnă se vor agăța unul

în plasa celuilalt.

 

 

 Proză de Ciprian-Ionuț Baciu

 

      Vaporașele

Te-ai urcat în firobuz, eram în dreptul staţiei de pe strada Rebreanu, te-ai așezat cu spatele la șofer, pe-un scaun aproape de geam, te-ai pus la întâmplare, nu te interesa compania nimănui. Vorbeai destinsă la telefon, era una din zilele sufocante ale acelui iunie canicular, în 2017, iar eu trebuia să consemnez fiecare detaliu.

Nimeni n-ar putea spune că nu erai atrăgătoare. Rochia de vară, închisă la culoare, îți dezvelea umerii rotunzi și bronzul fin, lucios, fără să fi fost decoltată, terminându-se în dungi alb-negru,   la glezne. Ți-ai întins picioarele, unul pe grătarul de aerisire de sub geam, celălalt atingând podeaua, se vedeau prin croiul tăiat genunchii și coapsele. Acuzatorii tăi vor spune că ai fost neglijentă, provocatoare. Nimic mai fals, nu aveai grija nimănui, priveai mai mult pe geam, însă ochii tăi măslinii, buzele pline, părul negru bogat, nu puteau trece neobservate.

Te-ai uitat de câteva ori, absentă, prin firobuz, m-ai observat la un moment dat, m-ai privit pentru câteva secunde, mi-am îndesat bine șapca pe frunte, nu voiam să te neliniștesc. Abia terminasei conversația telefonică, ajunsesem pe strada Reșiței, când au intrat cei trei subiecți ai cazului meu. S-au așezat lângă tine, deși peste jumătate din locuri erau neocupate, inclusiv vreo trei grupuri de scaune ce le-ar fi permis să stea față în față, am consemnat aceste amănunte pentru judecători.

Doi sunt verișori primari, se puseseră pe direcția de mers, cu fața spre tine, privindu-te insistent, aveau ochelari de vedere, tricouri crem, tunsură scurtă, prieteni buni al celui care m-a necăjit cel mai tare, se așezase lângă tine, pletosul cu ochelari de soare, își mângâia lasciv cârlionții. Îmi venea să-l strâng de gât, așa, de la distanță, să-l sugrum cu geaca de camuflaj ce-i atârna în jurul șoldurilor, mai ales când am văzut cum se crăcise, își lățise picioarele, se lăfăia pe scaun, dornic să te atingă. Tu te-ai strâns, te-ai închis în tine, încruntată, neliniștită, ai fi ieșit în clipa aceea pe geam dacă ți-ar fi fost la îndemână, ți-ai adunat picioarele sub tine, le-ai acoperit cu rochia, țineai telefonul în poală, speriată.

Ei șușoteau, schimbau priviri porcoase între ei, am ajuns la capătul liniei, la Catedrală, cel de lângă tine și-a lăsat cârlionții în pace pentru a-și face semnul crucii, de trei ori, apoi și-a dus mâna la piept, chipurile în semn de evlavie și reverență, mâna aceea spurcată cu care ar fi vrut să te reducă la tăcere și-apoi să te sugrume.

S-ar fi luat după tine, te-ar fi tras sub podul dinspre Maria, te-ar fi abandonat, în cel mai fericit caz, în stare de inconștiență. N-am trecut de-acest moment cu proiecţiile, îmi este suficient pentru a-mi susține cazul în Consiliu. Știu că violul te-ar fi distrus, ai fi trăit mulți ani în vecinătatea suicidului, familiile lor te-ar fi desființat în instanță. Tatăl cârlionțatului e căpitan de vas în marina comercială, cu multe posibilități materiale, deși a trăit mai mult pe mare, departe de băiatul său, inclusiv acest lucru va fi consemnat pentru Consiliu, spre a se analiza toate circumstanțele, înaintea aplicării sentinței.

Subiecții mei și-ar fi dorit să te atace, să te târască sub pod, însă, fără să-și poată explica, i-a apucat brusc dorința și curiozitatea să încerce o excursie de agrement cu unul dintre vaporașele de pe Bega. Luntrașul meu i-a primit bucuros, treci de multe ori pe lângă el prin centru, e cel care cântă la chitară electrică lângă librăria Cartea de Nisip, în Piața Libertății. Îi place să facă pe artistul stradal uneori, e obsesia lui, probabil de când își încasa polii pentru trecerea râurilor moarte. Mă bucur de fiecare dată când îi lasă trecătorii bancnote în husa de la boxă, i-ai pus și tu câţiva lei, de mai multe ori.

Agresorii tăi zac de ceva vreme într-unul din vaporașele-conservă, se-amuză lumea de ele luând primarul în bășcălie, fără să știe că sunt de fapt închisori plutitoare, fierb vara și așa rămân, încinse. Sigur, oamenii obișnuiți ai orașului participă la excursii de agrement, însă cei care te-ar fi atacat trăiesc acum într-o călătorie fără sfârșit, pierduți pe un râu circular îndiguit, ce nu cunoște vreo destinație. Va mai trece o vreme până când se va lămuri cazul lor în Consiliu, până când își vor primi pedepsele, iar în ceea ce mă privește, le doresc  așteptare ușoară.

Tu ai ajuns în Parcul Rozelor, întâlnindu-ți iubitul, l-ai fermecat prin bucuria şi naturalețea gesturilor tale, prin vestimentația simplă, i-a plăcut că ți-ai asortat rucsacul și tenișii cu rochia alb-negru, am intrat puțin și-n gândurile lui, face parte din pregătirea cazului. Îți va fi un soț bun, nu-ți voi scrie mai multe, te vor găsi aceste rânduri peste zeci și zeci de ani, atunci când, sătui de zile, veți păși spre lumea noastră.

Vei afla atunci despre grozava cumpănă pe care-ai avut-o în vara toridă a lui 2017, îngerul morții te-a privit într-un firobuz sufocant și nu ți-a găsit nicio vină.