4 poeme de

                             DENISA ȘTEFAN

 

Oamenii

oamenii cu oameni se aseamănă.

toţi îşi văd propriile mâini, propriile picioare, propriii ochi în ceilalţi,

de parcă s-ar uita într-o oglindă care a prins viaţă

şi nimeni nu se opreşte să se întrebe

de ce oriunde te uiţi, te vezi pe tine.

e necinstit să închizi ochii atunci când mergi pe stradă;

e ca şi cum te-ai ascunde de tine însuţi,

în loc să mergi cu ochii căscaţi şi să priveşti paşii

care te ocolesc;

nimeni nu te calcă pe picioare; e ca şi cum

s-ar călca pe ei,

dar dacă pe ei îi doare membrul fantomă şi te văd mergând pe stradă

încep să dea cu pumnii în tine de nemernic ce eşti:

cum îndrăzneşti să mergi?

nu te arde obrazul de nesimţire?

stai naibii în casă şi nu arăta tuturor că tu poţi să mergi.

oamenii se văd pe ei înşişi când privesc alţi oameni;

cei mai egali, cei mai oneşti, cei mai empatici, cei mai prietenoşi

atâta timp cât nu ai mai mult decât au ei

şi dacă ai mai puţin

nu exişti;

eşti o muscă prinsă într-o casă cu toate ferestrele şi uşile închise

şi în loc să îţi dea drumul,

te strivesc pe geam;

erai oricum irelevant în univers,

făceai zgomot şi nimic mai mult.

să zâmbeşti unui om e ca şi cum te-ai lua în braţe;

ai făcut o faptă bună, deci meriţi tot ce-i mai frumos pe lume;

şi când trece alt om pe lângă tine, arunci cu pietre-n geamul maşinii,

nu-ţi convine că el are maşină cu geamuri şi tu nu ai nici măcar o fereastră.

oamenii se ucid între ei

de parcă ar comite sinucidere şi deci n-ar mai exista consecinţe pentru nimeni,

ca şi cum nici nu s-ar întâmpla de fapt;

nu ne pasă atâta timp cât nu suferim din faptele noastre.

oamenii se văd pe ei înşişi în alţi oameni;

dacă un om e văzut de toţi oamenii,

omul devine toţi acei oameni şi asta-i tragedia umană:

să fii toţi oamenii din jurul tău

şi totuşi,

să nu te regăseşti şi pe tine printre ei.

 

Mâini târzii

o mână străină

îmi înjunghie spatele

chirurgical

dă la o parte vertebrele

şi printre coaste

îmi scoate inima

stropi de sânge pătează podeaua

îmi pune inima în propriile mâini

uite-o n-o vezi

şi după aceea se retrage

printre coaste şi vertebre

lăsând neatinsă

coloana mea vertebrală

dar eu mă prăbuşesc

ca şi cum n-aş avea coloană

de ce mi-ai arăta inima

când e prea târziu să mai fac ceva

 

Nimeni

nimeni nu mai scrie

nimeni nu se mai citeşte

când se moare se moare

de trăit oricum n-o mai face

nimeni

 

Vârtej

mă arunc în tristeţi de vară,

doar acolo ai să mă găseşti.

sunt o piatră plată bună de aruncat.

apa râului e singura care

îmi mişcă inima.

 

în miez de noapte scriu cuvinte pe hârtie

de parcă am fi cele mai bune prietene,

dar ştiu că îndată ce voi închide ochii

se vor întoarce împotriva mea

şi vor spune lumii tot ce simt, tot ce gândesc;

cuvintele sunt ipocrite.

 

mă ascund în lunci de toamnă

şi în piept simt o săgeată de diamant;

respiraţia-mi sclipeşte în întuneric,

şiroaie de transpiraţie-mi curg pe frunte.

am vrut să ajung prea repede în larg,

şi-acum nu sunt niciunde.