Alexandru Colțan   

                                 Păunul (fragment)

Dragă prietene, de la început vreau să ştii cât de greu mi-a fost să-mi găsesc drum până în fața mesei de scris, câtă hotărâre mi-a trebuit să-mi redeschid calculatorul, să încep să notez. Demult nu mai scriu, nu mai public, nu mai ies pe la nicio chermeză. În ultimii ani, nimic nu-mi mai stârneşte pofta, nu mă mai însufleţeşte cu adevărat – dimpotrivă, cuvintele par să mi se oprească brusc, în mijlocul unei fraze, într-un fel de colț întunecat, ca şi cum le-ar fi teamă să meargă înainte. Le urmăresc cum se strâng în ghemuri de fum, prin care îmi strecor mâna cu degetele desfăcute, ca o stea, dar nu reuşesc să apuc nimic, gândirea străpunge, dar vorbele nu o mai urmează, în munca lor  disciplinată, de soldaţi, ci se retrag în dezordine…

După cum bine ştii, la ceasul în care toţi zeii se adună în bucătărie și încep psalmii televiziunii, sufrageria începe să mă strângă şi mă alungă din Casa cea Mare. De obicei, îmi încep plimbarea sprijinit în bastonul unei senzaţii de bine, o dispoziţie albă şi rotundă, ca un cerc, pe care o las să mi se topească, felin, peste hotarele câtorva clipe-nainte. Simțurile îmi coboară treptele de ciment, gândurile mi se dezleagă,  îmi aleargă în curte şi încep să-mi compună, din oase mici, peisajul. Nu mă aşteaptă mare lucru pe stradă. Ieri seară, însă, mi s-a întâmplat ceva interesant – şi asta m-a obligat, într-un fel, să îţi trimit această scrisoare.

Eram la ora în care expediţiile diurne, în căutarea hranei şi a căldurii, se apropiau de sfârşit ; se strângea circul, cu mâncători de flăcări, jongleri şi saltimbanci, se împrăștiau hergheliile cailor-putere, praful şi zgomotul şi sila. O, ce bine cunoşteam oraşul acesta ! Cât de repede reuşise el să mă domesticească, cu  torentele mincinoase de martie, cu căldura extravagantă a verii, cu lenea lui de cocotă parfumată…În sfârșit, gongul din centru anunța noaptea, aşa că mi-am lungit pasul spre parc. Bineînţeles, din dreapta pescarii clasici vânau cu praştia adolescenții care aruncau pietre, defilau glorioasele fete, trăgând de lesă câini mari, cu feţe umane – şi iar pleca ecoul, din cercul învârtit de un copil cu băţul. Înaintea mea, vântul împrăştia refluxul de frunze ca pe nişte cuvinte uscate, bine-cunoscutul şpan al vorbelor insinuante de toamnă, şoptite, scuipate ca niște semințe printre dinţi – și atunci am simțit cum, prin imaginea savanei aurii, imprimate pe retină, mi se strecoară, încă, mireasma de cafea din bucătăria tatălui meu – și iarăși m-am temut, pentru o clipă, că sunt chemat să-mi sorb amintirile, una câte una.

Am intrat în prima bodegă, aflată la capătul aleii, pe stânga, o încăpere care mi se desfăcea în felii groase de pepene galben, într-un amestec de glasuri obscene. Lumina îmi tăia feţe prelungi, triunghiulare, cu dinţi falși, silueta barmanului care îi dădea să bea unui câine din sticlă, apoi, dintr-o dată, liniştea apelor mari, revărsate din tabloul rustic, lucrat de mâini începătoare. Desigur, clienţii casei, bătrâna bocitoare, cu vocea stricată de rachiu, beţivanii canonici, micii slujbaşi în uniforme, hohotind, încă, în cadenţa maşinilor hidraulice, rotițele alergând pe scara vertebrelor și plutind, în pelicule de transpiraţie… Știi tu, o seară din aceea oribil de frumoasă, corul fantasmatic al păunilor de fum ai marilor oraşe, legați de picior cu frânghii de alcool albastru… Am ochit repede un loc la o masă, m-am aşezat, mi-am comandat o cană cu vin şi una cu filosofie şi mi-am închis urechile, înțelegi, nu voiam să mai aud spovedaniile bieților canibali, de lângă tejghea mă urmărea o fată cu păr exploziv, de culoarea sângelui, cu mari semne de întrebare agăţate pe faţă, dar când am început să o deschid din priviri, ca pe-o scoică, îşi aşeză paharul pe masă, îşi descolăci picioarele şi se puse în mișcare ; strada o primi, caldă-oranj şi ea se opri să amuşineze Molohul, ce o pipăia cu nerușinare, aşa că porni, crăcănată şi mândră, cu toate frustrările bubuindu-i în minte, cu zâmbetul fardat  neglijent pe obraz.

– De obicei, pleacă la ora asta.. nu întârzie.

În jurul meu furtuna de vorbe se strângea, apoi se dezumfla iarăşi, odată cu punga de hârtie în care respira băiatul barmanului. Deodată, însă, puştiul suflă în ea cu putere şi o plesni de masă.

Atunci, fără să-mi dau seama, l-am recunoscut pe Iancu în norul de fum  din față și un fior rece mi se scurse pe şira spinării. Eu ştiam că murise.

– Ce mai faci ? l-am auzit, limpede.

În trecut, ani să fie, îl întâlneam pe la vernisaje, cu femei frumoase, pe la terase, auzeam despre el de la cunoscuţi, căci se ocupa, într-un fel, cu pictura. Purta întotdeauna şube groase de vulpe, căci, se pare că pribegise mai mulți ani prin Siberia. Când ne întâlneam, îmi întindea o palmă grea și pătrată, iar printr-o fantă a obrazului mă cerceta cu un ochi atent, îmi aminteam destul de clar ochiul acela vermillon, ca o picătură de sânge, privirea care îşi schimba culoarea îndată ce un om îi cădea în capcană.

–  La ce mai lucrezi ? mă întrebă. Da, nu vorbea el prea mult, iar atunci când deschidea gura, cuvântul îi pășea înainte, ca o pisică fricoasă. Era tipul de om căruia îi plăcea să arunce laţuri cu momeală şi să-ţi citească trăsăturile, în vreme ce privea absent într-o parte sau se ascundea după comentarii banale.

– Deocamdată, nu mai fac mare lucru… Unii ziceau că personajul acela se ascundea într-o tăcere nefirească, de peşteră, pentru că terminase demult tot ce avea de spus. Alţii credeau că  moartea îl gustase deja de câteva ori și acum eşuase într-o garsonieră confort doi, înghesuit printre gravuri şi cărţi. Pentru mine, era un vânător căruia îi plăcea să asculte oamenii, să îi însemne cu fierul şi să îşi prepare din ei alcoolul şi otrăvurile. În seara aceea, însă, simţeam cum lichidul roşu din cana lui Iancu mă privea, hipnotic şi își întindea culoarea peste toate obiectele din jur, păta mesele, oamenii, lambriurile, întreaga odaie.

– Ştiu că treci pe aici, câteodată…  De asta am îndrăznit… şi îmi întinse un caiet cu coperțile negre.

– Ce e ăsta, am sărit eu, nevenindu-mi să-mi cred ochilor ?

El îşi ridică brațul.

–  Vreau să îl las cuiva…. Eu  nu pot sta prea mult.

Părea că nu mai avea timp să mai fie politicos, sau rezervat. Nu înţelegeam nimic. Era o farsă, sau ce? Am deschis caietul şi l-am răsfoit, deşi, drept să spun, nu aveam nicio poftă.

– Ce-i ăsta ?

– Am câteva rânduri scrise acolo. Într-adevăr, paginile erau acoperite cu scrisul lui mare, albastru. În spatele meu cineva bătea în masă și striga.

– Şi de ce tocmai mie ?

– Păi…ne cunoaştem, nu?  îmi răspunse, apoi se ridică și, fără să-mi lase timp să mă dezmeticesc, dispăru printre siluetele barului.

Mi-am terminat cana, apoi m-am dus acasă. Tribul locatarilor digerase deja ştirile şi cina, aşa că mă puteam bucura de puțină linişte. M-am aşezat pe un scaun şi am început să citesc. După câteva pagini, m-am gândit să ţi le trimit şi ţie. L-am intitulat, provizoriu, “Păunul”, dar poate îi găsești tu ceva mai potrivit.