TUDOR CREȚU revine la PAVEL DAN. Ajunge (după 30 de ani …) și PAUL  VINICIUS!….

 

Cenaclul ,,Pavel Dan” și-a încheiat în seara de marți, 4 decembrie, activitatea pe sezonul/semestrul octombrie-decembrie 2018. Protagonistul serii a fost scriitorul Tudor Crețu care a citit un grupaj consistent de poeme/,,blesteme” și un fragment de proză dintr-un roman aflat în plină fază de lucru, de laborator. Moderatorul întâlnirii a fost poetul Eugen Bunaru. Lectura textelor și discuțiile care au urmat s-au petrecut într-o atmosferă de camaraderie literară ‒ cu participanți din toate generațiile paveldaniste ‒ și dialog, deopotrivă firesc și incitant, deloc convențional. A fost, cu adevărat, o seară de cenaclu dintre cele mai reușite (din ultimul timp), atât prin prestația invitatului, Tudor Crețu (prezentat de Eugen Bunaru, în preludiul evenimentului, ca un scriitor polivalent, de prim-plan al generației douămiiste), dar și prin atmosfera dialogală a celor mai bine de două ore care s-au scurs pe nesimțite în sala … sexagenarului cenaclu paveldanist.  La toate aceste ,,ingrediente”, s-a adăugat, în partea a doua a serii, ca un element de inspirată … surpriză, sosirea poetului Paul Vinicius, însoțit de Daniel Vighi, care au descins direct de la întâlnirea cu studenții Facultății de Litere a Universității de Vest. Momentul a prilejuit un mic intermezzo în derularea lecturii lui Tudor Crețu, (vorbitorii tocmai au remarcat frazarea muzicală a textelor sale), prilej pentru evocarea unei memorabile întîlniriri, din …1988, la Cenaclul ,,Pavel Dan”, (aflat, in illo tempore, sub orchestrarea lui Viorel Marineasa), cu tinerii scriitori nouăzeciști, membri ai Cenaclului ,,Universitas” condus de criticul Mircea Martin. Seara s-a încheiat – cum altfel?! ‒ într-o simetrie perfectă, așa cum, de altfel, a început: cu poezie! La invitația celor prezenți, Paul Vinicius s-a desfășurat liric, citind un ,,set” de poeme răsplătit(e) cu aplauze la scenă deschisă.

Au participat: Tudor Crețu, Paul Vinicius, Eugen Bunaru, Marcel Tolcea, Daniel Vighi, Alexandru Colțan, Ciprian Baciu, Andra Mateucă, Roxana Diaconescu, Raluca Teodorescu, Alina Adobroaie, Codruța Loredana Metelka, Marian Oprea, Sorin Horotan, Eduard Blănariu, Valentin Moisi.

A consemnat Forum studențesc

Foto: E. B și Alex. Colțan

Întâlnirile de marți seara se vor relua în cea de-a doua jumătate a lunii ianuarie din 2019, la o dată ce va fi anunțată pe blogul cenaclului.

Până atunci, Cenaclul ,,Pavel Dan” urează tuturor paveldaniștilor  (de ieri și de azi) și, nu mai puțin, fanilor săi

Sărbători Minunate și un An Nou 2019 cu sănătate, bucurii și împliniri!!!

La MULȚI și FRUMOȘI ANI!

 

 

 

Tudor Crețu

Catolic. Cuvântul¹

^(fragmente)

                    

     Prime sunt cărțile – ard, ca zăpada, la alb. (Unt abia congelat. Nimic altceva nu există. Totu-i lactat: premateria-pistă). Să pui sare nu alta, să presari ca un catolic din ce în ce mai adevărat. Iisus se scrie pe sau în, în niciun caz cu cretă. Creta sau orice altă piatră se rupe în capul mesei, l-amiaz: sângele cure din ce în ce mai treaz. E numele care irigă. Roșu-i șters, de țiglă, rouă-i – stropii au codiță, cifra e nouă, spațiul vag. Unghiul meu drag, drept, (la colțuri mă refer; știu, îmi lipsește un fel de fier) ți-aș scrie o scrisoare.

      Ceștile goale ard și ele, ca zăpada, la alb, mențin răcoarea – goluri în gard/ pete pe-o blană de leopard.

Acru, aseptic ca zeama stoarsă. Visez un bețișor acrilic, o artă arsă. Interstițiul catolic. Albul, veșnic, dintre cuvinte. Metalul – lamele, tăișul – staniolul chiar. Tot ce-i transparent și fără părinte. Catolic e verdele ardent, odihnitor. E crinul ciclic, murat care se pune pe răni. Catolice sunt antenele zvelte de radio. Și inoxul, bineînțeles. Ce se ițește și, aproape caligrafic, crește. Catolică e espada ropera – inox și ea, înrouat. Lămâie să storci deasupra nu alta. Catolic e punctul care plutește deasupra turlelor ca deasupra unor i-uri cu cruce. Catolic e chiar și cyan-ul: cerul care crapă ca o crustă rece de desert. Catolică-i chiuveta picurând în catedrale, indiferent de cult. Cu azime o asculți, sub genunchi. Catolic e, mai ales, i-ul. Clopotul cu firicel și firicelul însuși. Spiritul, bineînțeles, spirtul – la fel de ardent și aproape turcoaz. Flacăra volatilă și ea. Catolic e darul cast, plicul dalb de cd. Relieful pașnic, cu pori. Pătrățelul de flipchart. Catolice sunt armamentul fiert și ustensila medicinală. Vocalele clătind gresia, sala.

   Cel mai catolic cavaler a renunțat, de mult, la fier. Taie, însă, străluce – tot ca lama de brici, ca muchia de cruce. Scutul și l-a fiert în ceva verde, c-urzici. Cel mai catolic cavaler e placid, deși totul se zdrumică ca dulcele zid de nugat, ca o bomboană suptă sub pumnul lui. Sau ca un parbriz, ca orice alt desert ori briz-briz. Cel mai catolic cavaler e de staniol. Ascultă chill out, really loud, în catedrale. Armura-i picură, o ia la vale. E zen, sare – cu mielul la piept, rulează – din tren.

  Catolică e administrația. Spiritualitatea tabelară. Catolică e crusta sintetică, abrazivă: cămașa. Țesutul aspru, auster. Catolic e miezul, cuminecat, de ecler. Și darul aspru. Catolice sunt gratiile caligrafice ale gardului, cele argintii mai ales. „Simt sângele răcindu-se cînd le privesc”. În plicul crem, crem sobru, închizi. Ceva tare, sărat. Un fel, să zicem, de strat. Lipești, rupi și întinzi. Te pleci un pic, ca-n pod, calci ca pe grinz***

Catolică e hârtia nouă, curată. Stratul copt, un pic, pe piatră. Darul simplu, sărat. Catolică e și iarba – verdele dus: englez, german. Albastrul de sus, (ne)cyan. „Catedrală transparentă, te visez”, te văd cu ochiul-geamandură, obez. (Nu-mi mai prea apăr malul, cu sabia sau calul). Catolic e, bineînțeles, argintul. Și vârful peniței – simplu, suflat. Ce scrii se referă la nailonul pliat, la lumina de seră. Oțelul rece, albastrul la fel, cerneala și sângele, sângele chel. Roua – sfinții au stropi pe tâmple, nu coșuri, într-a noua.

Catolice sunt obiectele aburite, frigorifice. „La gheață, la gheață, ca șampania, da!”.

 

Fii, Doamne, radical. Clătește, în baia de ulei, și tigva cea de cal, de pe gard. Pe pâine, -n schimb, întinde mir. Normal, de nard. Cu degetul ștanțat ca un cuțit. Hrănește copiii care au murit. Ia-i în poală, pe rând. (Burta goală le chiorăie-n gând). Învață-i să dea cu zarul – cu boabe de struguri, în loc. Prindeți-i, prindeți-i la breloc.

***  

Cațără-te, vrej, pe stâlpul trăsnit, rugina-i, deja, bej. Cârceii de vie-s plini până-n vârfuri de poezie, perfuzia de sânge, tirbușonul de vin. Cineva pe-aici plânge: stoarce hrean sau pelin.

***

Aceste blânde răsuciri, acest peisaj – o vegetație vedică, un vis-cofraj. Perfuzii șerpuitoare, vrejuri transparente așadar. Verdele acrișor, vârful, vreau să zic, de cârcel – e catolic și el.

[1]. Poemul nu vizează, sub nicio formă și în niciun sens, catolicismul, înțeles ca orientare religioasă, bazele și mizele textului nefiind dogmatice și/ sau bisericești. Dimpotrivă, am urmărit „fișarea” trimiterilor evocatoare ale cuvântului/ dimensiunea evocatoare a sonorității sale. Strict.

Paul Vinicius

 

saudade

mă trezesc
îmi învârt un ness în cană
ca și cum aș vrea să pornesc un motor
care iată
nici gând să pornească.

lumina vine dinspre ferestre ca o femeie palidă și slabă
împleticindu-se
ondulându-se pe covor
ceea ce îmi amintește de sticlele înghesuite-n frigider
însă ezit
amânând imponderabilul.

ies pe balcon și privesc ploaia
cu ochii obosiți
nisipii
ai unui deșert care n-a mai văzut niciodată un oraș lucios
ca o piele de reptilă
dansând lasciv sub cerul leneș

și nimic nu mă tulbură mai tare decât gândul că tu
la ora asta
dormi

dormi atât de frumos
încât mi se face tare – tare somn de tine
și de portugalia
acelui atlantic în care
nu ne-am vârât picioarele decât o singură dată
de frică să nu ne dizolve dragostea
de patrie.

așa încât îmi mai aprind o țigară și
vâslesc cu sete către frigider
ca înspre o țară în care tristețea nu mă va mai găsi
niciodată

 

poveste pentru copiii răi
care n-au adormit încă

cum mai stau ele cu gurile larg deschise
tot așteptând

ca niște prostituate încă mocnind
sub ploaia perpendiculară
măruntă
(japonezărie)
de început de toamnă
în noaptea unui balonzaid ud și prea timid
când parcă toți acei bărbați neajutorați și-ar fi cumpărat
câte o gonflabilă
vreo muzicuță
vreun roman ca un oraș dopat cu aspirină
sau numai surâsul violent-roșiatic al vreunei vânzătoare
pe a cărei gleznă i-au zărit
tatuat
(minuscul)
numărul de telefon.

cum mai stau ele
așteptând
fără să le pese de greve
decese sau despărțiri
cu gurile larg deschise către cer –
cutiile poștale.

în timp ce eu nu-mi mai găsesc emisfera stângă
cerebrală
și nici amintirile faptelor mele cele drepte
care ar fi putut produce o oarecare agitație browniană
în orice mică tipografie
de provincie
încărunțită într-o suburbie amenințată de castani

străin

nu prea mă mai cunosc cu orașul ăsta care odată și odată m-a legănat pe picioare m-a crescut încet cu încetul cu economie teamă și trudă din carnea lui neagră laptele lui toxic noxele drogurile dulci și luminile-i orbitoare învățându-mă să urlu din toți decibelii lui din gazele lui de eșapament din toate gurile de metrou din femeile de noapte cerșetorii și cimitirele lui înfometate din toate sirenele lui roaită și neoanele lui colorate cu cimentul asfaltul betoanele sticlăriile lui cățărându-se tot mai sus către cer cu primăverile înalt-străvezii cu parcurile care m-au învățat dulceața pielii șerpești de codană și toamnele doldora de frunze uscate gemând tot mai stins sub pași laolaltă cu iubitele volatile

din paharul cu vodcă

trec prin el tot mai singur mai stânjenit mai străin ca un criminal profesionist în vizită la propria-i familie numai ferestrele și vitrinele clădirilor vechi îmi mai cântă imaginea în flașnetele luciului lor prăfuit numai trotuarele vechi îmi mai lasă umbra să se așeze pe ele sunt tot mai puțin mai fără de rost pe aici până și mâna mea dreaptă a uitat de cea stângă și de inima care-i trimite sânge negru

cât pentru o carte poștală

când

de după primul colț

apare o splendoare

(strălucitoare și palidă

palidă dar strălucitoare)

târându-l și târându-mă după ea

precum o nouă mare care își revendică fauna

precum o nouă zi care se cere trăită

un blues către dimineață

sunt niște ziduri vechi

de care

numai privirea mea s-a rezemat vreodată

 

sunt numai câțiva oameni

din care mereu fugea speriată moartea

de adevărați ce erau

fie și numai dacă doar înălțau zmeie în văzduhul timid

străveziu

de primăvară

sau își lăsau urmele pașilor în zăpadă

 

și pe ei

doar ochii mei au știut să-i vadă

și mai apoi să-i spele

în lacrimi și răcoare

 

și degeaba fiecare nouă zi mă apropie de vreun satelit

mă trece prin laserele unor minți geniale

și îmi așează plăsmuiri nebunești la picioare

 

o tristețe tot mai grea și mai hrănitoare mă-ntoarce înapoi

acolo unde lumea pe care am tot străbătut-o

 

(oameni

glasuri

clădiri

încăperi

catedrale

priveliști

atingeri

priviri)

 

s-a tot mutat

încetul

cu încetul

în sânge

crescând înăuntrul meu

 

precum o mamă

în carnea pruncului ei

precum un foc

într-o cutie cu chibrituri

 

 

 

Tudor Crețu, adâncit în lectură. Adică în sine însuși… Alături, pe fază, Ciprian Baciu, Sorin Horotan, Andra Mateucă. Monitorizează poetul Marcel Tolcea.

Unghiuri de audiție (vedere) sau Concentrica în miniatură …

Sub zâmbetul misterios al Roxanei Diaconescu, se ascultă poemele-,,blesteme de vizavi… Ceva mai grave, Raluca Teodorescu, Alina Adobroaie și Codruța Metelka.

Lectura merge mai departe. Între timp, au descins (cu discreție) poetul Paul Vinicius și prozatorul Daniel Vighi.

Eduard Blănariu sau … singur printre maturi!