NICHITA STĂNESCU

(31 martie 1933 – 13 decembrie 1983)

A muri în zbor

 Brusc, pasărea a murit în zbor;
ca o pupilă piezişă taie un nor.
Şterge cu aripa flască
steaua verde gata să nască.
Suna murdar şi greoi
prin aripa ei, aerul a noroi.
Cade din ce în ce mai încet
spre secret.
Din interiorul cel mare spre interior
fără trepte şi neagră,
clătinându-se pentru nimeni
sporind cu greaţă singurătatea…
Loveşte frunza, fructa;
urmează un sunet de picior de animal
în fugă atingând pământul
inundat
de lacrimi independente de ochi,
de umezeală independentă de frig,
de tăcere independentă, migratoare.

Dreptul  la timp

Tu ai un fel de paradis al tău

în care nu se spun cuvinte.

Uneori se mișcă dintr-un braț

și câteva frunze îți cad înainte.

Cu ovalul feței se stă înclinat

spre o lumină venind dintr-o parte

cu mult galben în ea și multă lene,

cu trambuline pentru săritorii în moarte.

Tu ai un fel al tău senin

de-a ridica orașele ca norii

și de-a muta secundele mereu

pe marginea de Sud a orei,

când aerul devine mov și rece

și harta serii fără margini

și-abia mai pot rămâne-n viață

mai respirând, cu ochii lungi, imagini.