În data de 16 februarie cenaclul nostru şi-a dezbumbat paltonul postmodern, şi-a desfăcut Bega ca fular şi s-a pregătit să primească notele consacratului poet-muzician Adrian Bodnaru. Un nou prilej de a ne bucura de prezenţa scriitorilor Daniel Vighi, Tudor Creţu, Alex Potcoavă, Oana Doboşi, alături de un public numeros.
În prezentarea de început, gazda Eugen Bunaru aduce în discuţie mai întâi discreţia aristocratică a poeziei sărbătorite cu această ocazie. Venirea lui A. Bodnaru printre noi este un bun prilej de a ne cunoaşte mai bine, de a depăşi o aparentă falie între generaţii. Poezia lui Bodnaru te izbeşte printr-un sound original, care-i creează un timbru recognoscibil şi trimite spre „marea stilistică”. Versurile lui emană o tehnicitate ce nu inhibă trăirea, au o încărcătură existenţială profundă şi, deşi nu se înregimentează generaţional, par uneori să prevestească douămiismul.
Este momentul ca A. Bodnaru să îşi desfacă încet filele – care-i alcătuiesc viitorul volum de la „Cartea Românească” – şi să împrăştie, încetişor, vraja.
Un moment de tăcere.
Ia cuvântul Daniel Vighi, care îl consideră pe A. Bodnaru unul dintre cei mai interesanţi poeţi care au reuşit, în urma unui traseu asumat prin muncă, să facă din poezie ceva intim, personal. Deşi A. Bodnaru pare să ne vorbească cu o simplitate gen Derlea, se pare că el şi-a câştigat mijloacele de a stăpâni Poezia prin tehnică, de a manevra o aşa-numită „ştiinţă a poeziei” şi de a o depăşi profesionist, lăsând în urmă o melancolie rafinată, un lirism fin, o impresie ce ne aminteşte de magia unui M. Ivănescu.
Tudor Creţu consideră poezia de astăzi elegantă, subtilă, un joc graţios cu formule foarte dificile, care îi amintesc de un V. Mazilescu. Întâlnim în versurile citite o concreteţe asemănătoare prozei, dar şi efecte de evanescenţă gen M. Ivănescu. Este vorba despre o poezie a plecării, în care se ştiu specula potenţialul celui mai mic detaliu şi simţul bacovian al feeriei sumbre, în care predilecţia pentru seară şi pentru lumină ambiguă creează orizontul pe care ludicul formal devine un ludic semantic.
Eu nu pot spune decât că este o poezie frumoasă. În sensul original al Poeziei. Scris cu sau fără litere gotice.
Marinel Oprea este de părere că A. Bodnaru are darul de a duce mai departe gândirea poetică, către suprarealism – şi citează.
Moni Stănilă remarcă metamorfoza personajelor, estomparea şi atmosfera onirică, adusă în cotidianul apropiat, imaginile concrete cu rol metafizic.
În încheiere, A. Bodnaru ne mai oferă câteva poeme. Seara se încheie într-o posibilă „manufactură” a prieteniei. Mult succes, Adi !
