…iar noi ne-am adunat iarăşi, într-un confuz 9 februarie, marcat de evenimente amestecate. De această dată, Dragana Andreici ne-a adus un ciclu de poeme, iar Raluca Sandu – proză ( „ Afară ninge”).
Eugen Bunaru consideră că poezia „matematică” a studentei sârboaice ar suferi de o abundenţă de abstracţiuni, de tentaţia sentinţei, ceea ce ar conduce la impresia de explicit şi neutru. Deşi conţine formulări interesante, poate că ar fi bine dacă tonul ar fi mai tensionat, iar fluxul emoţiei, lăsat să circule liber. Motivele par preluate dintr-o recuzită poetică veche, iar limbajul, uşor vetust. Forţa latentă a întregului ciclu răzbate, însă, din poezia „Luntraşul”, care conţine o doză mai ridicată de senzorial, de ludic şi chiar o notă de umor. În ceea ce priveşte proza, se pare că Raluca face progrese în fluenţă şi în puterea de seducţie literară. Există reale aptitudini pentru crearea de atmosferă şi alternanţa real- fantastic, textul citit dă uneori senzaţia de cinematografic sau împrumută o tentă poliţistă, macabră, gen Poe. Totuşi, identificăm şi aici o lipsă de tensiune, stângăcii, abuzuri de limbaj şi, în plus, story-ul ar trebui să „se lege mai bine”. „Elemente de meşteşug” care vor putea fi corijate doar prin practicarea tenace a antrenamentului citit – scrisului .
Ionel Ţârc remarcă, în debutul prozei, ideea de degradare, care trimite la un Fr.Villon. De asemeni, dacă tot veni vorba de cinema, motivul foamei, care pare să declanşeze conflictul, ne aminteşte de marea „Goană după aur” al lui Chaplin. Dialogul povestitor – fantomă este scris cu umor, dar, pe alocuri, ne lovim de stridenţe de limbaj.
Şi Moni Stănilă confirmă faptul că ambii autori dau dovadă de potenţial creator. Raluca ar trebui să înveţe, însă, importanţa credibilităţii, adică ar trebui să acorde mai multă atenţie limbajului, să-şi şteargă contradicţiile. Ar face bine dacă şi-ar citi proza, cu voce tare, de mai multe ori. Poemele degajă un aer de vetusteţe şi pentru că Dragana foloseşte cuvinte mari, gerunzii. Ar fi indicat, poate, dacă am încerca să exprimăm „lucruri mari prin cuvinte mici” ( M. Ivănescu ). Descoperim, din păcate, formule greşite şi expresii din dativul posesiv. Motivul oglinzii ne aminteşte de Borges, iar „Luntraşul” este interesantă şi pentru că introduce jocul între planul unui romantism Biedermayer, cu cel High-Romanticism. Din haiku -uri lipseşte însă jocul, imprevizibilul.
Lui Alex Condrache i se pare un atu faptul că Raluca poate scrie cinci pagini. În textul ei întâlnim, însă şi cuvinte pretenţioase.
Ariadna Perhald este de părere că Dragana desfăşoară un fel de „poezie a fizicii” din care ar putea dezvolta unele pasaje. Ea ne subliniază imaginile potrivite, dar şi cele neclare.
Beatrice Serediuc consideră că autorii din seara aceasta par să trădeze principiul literar „show, but not tell”. În cazul Ralucăi, acest principiu ar trebui să funcţioneze în ideea sugerării sumbrului, macabrului şi ar trebui să inhibe explicitarea. Story-ul pare neclar, personajul necredibil, iar pentru crearea unei atmosfere de suspense ar trebui presărate mai multe indicii. Ar trebui strunită adjectivizarea şi eliminate construcţiile nefericite. Poezia adusă de Dragana pare un lanţ de enunţuri axiomatice, care nu suferă contrazicerea, dar nu stârneşte nici liricul.
Şi Marinel Oprea înregistrează progresul Ralucăi, ce pare să se descurce mai bine pe spaţiul larg al prozei. Din textul de astăzi putem culege imagini frumoase, numai că ne dau de furcă exprimările naive, iar finalul pare ratat. Dragana dovedeşte forţă, coerenţă, talent, ştie să ajungă la exprimări reuşite şi la imagini potrivite, dar se simte lipsa unui exerciţiu literar susţinut. Se ştie, însă, că pentru deprinderea meşteşugului poeziei e nevoie de timp.
Eu sunt de părere că scenariul literar al Ralucăi pare să ţină de fixarea şi repetarea unor motive, în funcţie de care jalonează şi se gradează acţiunea. Deşi avem de-a face cu o proză fantastică, în care halucinantul pare să domine realul, descoperim şi deschideri spre cotidian, chiar spre iubirea ideală, adolescentină. Avem, într-adevăr, exprimări frumoase, în schimb sfârşitul ar trebui corectat. Dragana scrie o poezie ambiţioasă, a cărei tematică şi miză pare mai ridicată. Versurile ei vorbesc de orientarea în lume a unui autor foarte tânăr, care îşi reprezintă cosmogonia, mitologia, viaţa urbană ş.a.m.d. într-o manieră care pare să ţină, mai degrabă, de pariul ermetic. Pentru că „precizia ţine de rigori”, poezia ei păstrează o relaţie foarte strânsă cu ştiinţele exacte – fizica, chimia, matematica, din a căror esenţă, aparent sterilă, încearcă să extragă firul melodic al sensului. Prin urmare, autorul cultivă un alt soi de lirism, abstract, rece, intelectualizat. Ideea este îndrăzneaţă, dar întrebarea este cum poate fi ea tehniceşte valorificată şi dacă îl mai poate atrage pe cititorul de azi. Obsesia timpului figurează în mai multe poeme.
La capătul discuţiilor, după tipic, autorii îşi divulgă aşteptările. Pe săptămâna viitoare. Mă înclin.
