1. Pe 33 cerşetorul preferat al lui Alex. Nu dă deloc din cap şi îmi amintesc amuzată că Alex vrea să îl bată fiindcă face o grămadă de bani din cerşit. Alex îi spunea lui Pau că atunci când merge cu tramvaiul, nu mai dă din cap… presupusul handicap care i-a adus azi 60 RON din cerşit. Povestea ceva despre o zi în care făcuse 10 milioane. Mă amuz. Dacă Alex auzea asta, îl bătea cu siguranţă
2. Schimb 15 euro. Primesc 58 RON. CUM???
La sume mai mici de 1600 RON, 1 eu=3,5 RON.
E bine, că – nu-i aşa? – dacă ai 15 euro înseamnă că nu ai nevoie de bani. Că doar, ce pierzi? Ce câştigă alţii. Şi până la urmă banii aştia s-ar simţi doar de la câteva mii de euro în sus. Bravo România…!
3. Acasă. Vine vecinul ăla tbc-ist – că fie vorba, noi am început să sperăm la ce tuse are! – dă drumul la comp, şi „no tengo dinero” de dimineaţa până toamna.
La 2 noaptea, cu toţi puiuţii (perinuţe) în cap încerc să îmi imaginez o alee, grâu, oi, orice şi să adorm. Într-un final, sufocată de-a dreptul şi cu cele mai necreştineşti dorinţe în suflet, coapte şi răscoapte pentru vecinul, adorm… zbuciumat.
Visez / Coşmăresc:
– o relaţie cu un coleg de breaslă (mult) prea tânăr, care îmi scrie pe mess cu „kiar că e mega tare (relaţia)”… şi chiar şi în vis, pielea mea se găinăceşte de spaimă
– că ţin un chef în casa unui coleg bătrân de breaslă, unde nişte tâmpiţi vomită, fumează în sufragerie, timp în care eu aştept finalul apoteotic la întoarcerea proprietarului… a cărui prietenie o pot uita.
– un prieten (din breaslă), de o seamă cu mine, a ajuns portar în fabrica închisă din Tomeşti, alcoolic, jegos, ratat
Mă trezesc cu cele mai urâte sentimente. Ce naiba îi cu visul ăsta idiot? Aaaaaaaaaaaaa, claaaaaaaaaaar, vecinul tbc-ist, care nici nu moare, nici nu se internează… ascultă „no tengo dinero” la 6 dimineaţă. Creierul meu, agresat şi ofuscat, intră într-o criză şi îmi serveşte cea mai sumbră percepţie a vieţii. Scandaluri, pedofilie, neputinţă, şi proştii de la chef.
La 10.00 ascund ceasul sub perină şi dorm. Nu mă pot trezi. Îmi dau cu grijă jos de pe urechi, perină după perină, după plapumă, după geci, după dulapuri, după cărţi, privesc cu spaimă tavanul care mă desparte – atât de precar – de agresorul de la 3, şi în vârful picioarelor, ca să nu îi trezesc pe proaspăt adormiţii/chinuiţii colegi de apartament, mă duc spre calul alb…de porţelan.
