Ai rugat lumina să urce pe dealuri.
Către mine nu se risipeşte nimic, frunzele sunt
uitate, coaja lor dulce îmi strânge deja palma
Către mine nu se risipeşte nimic, frunzele sunt
uitate, coaja lor dulce îmi strânge deja palma
şi-mi netezeşte linia cea mai adâncă.
Odată de mult au fost aripile ei negre, soarele se
subţia deasupra, şi vârful lui, casă de ţiglă,
strălucea neclintit.
Trec nevăzută prin pârtia copiilor, sania mea e jar
şi sămânţă. Ai rugat lumina să-mi urce în păr,
sub ciucuri moi de lână monedele sclipesc
nemângâiate, chipuri micuţe ce-au dospit din ele,
la început, tot aurul minelor.
Pe câinii mei de zăpadă, în centrul pământului,
m-am urcat, cu felianarul deschis;
there were twenty fights and all got throughout
– my mistake, i came shame to your feet, stare
at your height and numb in and out to the
church that your lips follow.
Let me moor at you and say my name for a while,
this is winter and this is end, slim shadows cross
my mouth all over, as birds to spring hanging
on roofs.
Încă m-aş dezbrăca în surele faune de gheaţă, pe
creste ce n-au dormit nicicând.
