Vă semnalăm spre lectură interviul publicat în Observator Cultural nr. 1122, din 19. 08.,
luat de Un Cristian scriitoarei Daneila Raţiu, o adevărată şi tulburătoare pledoarie pentru
redescoperirea unei perioade tragice, întunecate, a peste 4 decenii de comunism, din istoria
recentă a României, demers realizat printr-un recurs, profund asumat, la formula poeziei, a
poemului de amplă respirație. Fireşte, aceeaşi invitaţie, pentru lectura cărţii însăşi, Anestezia,
care face tema acestui interviu. (E. B.)
O carte ca Anestezia – un singur poem e un eveniment în sine. Sursele, metoda și rezultatul plasează volumul de versuri printre cele mai îndrăznețe proiecte literare din ultimii ani.
Anestezia e o carte din care picură sînge. E cu atît mai dură cu cît pleacă de la texte care există și de la oameni reali, care au plătit „folosirea“… cuvintelor. Cum ți-a venit ideea de a folosi dosarele și cît ți-a luat acest proces laborios de cercetare și transpunere poetică a unei realități realmente cumplite?
Preocuparea pentru arhive/dosare CNSAS are în spate mai mult de 10 de ani. Apoi, din 2020 pînă în 2021, m-am expus acestor dosare scriind, săptămînă de săptămînă – am lucrat la ziare.com –, despre anonimii prinși în ghearele sistemului diabolic de supraveghere al Securității, brațul de fier al PCR, înainte de 1989. Am parcurs dosare, citind sute de file de declarații, fișe informative, procese-verbale, planuri, de la odiosul dosar „Salcia“ – colonia de muncă –, pînă la elevii care erau obligați să semneze angajamente – chemați în biroul directorului de școală, în lipsa părinților, amenințați, nu trebuia să știe nimeni, nici măcar părinții –, apoi femeile trăind cu obligativitatea controlului ginecologic lunar sau inginerul prins cu peste 200 de stilouri chinezești ascunse în fundul dublu al geamantanului cu care venise dintr-o delegație, scriitorii din Aktionsgruppe Banat urmăriți pentru poeziile publicate, analizate „literar“ de securiști, frontieriștii sau dislocările a peste 40.000 de oameni în Cîmpia Bărăganului, tabele cu numele lor, deposedați de bunuri, dislocați, trimiși în plin cîmp, ridicîndu-și case/bordeie din chirpici ca să nu doarmă sub cerul liber. Arhitectura diabolică a controlului ți se relevă în modul ăsta, expunîndu-te.
Somatizam fiecare declarație, notă informativă, expunerea asta a devenit într-un fel personală, intimă, probabil că, în mod inconștient, filtrul scriitorului din mine a citit altfel toate acestea, de parcă am pătruns în măruntaiele a ceea ce era descris. Oamenii, fricile lor, anexitățile, teroarea, teama, detaliile. Probabil că această capacitate de transpunere, spre exemplu, citind declarații brutale, a declanșat un soi de conexiune, nu este asta poezia?! Capacitatea de conectare la un altfel de limbaj/realitate/la trecut?! De aici și decliclul. Uite, într-o declarație scrie așa, cu referire la zona în care a fost Canalul, odioasă pagină de istorie, și anume că, acolo, erau doar „ciulini și vînt“, cuvinte declanșatoare de imagini. Asemenea cuvinte găsite în paginile alea, declarații nenumărate, s-au tot adunat, iar anul trecut, revăzînd dosarul „Salcia“, în care declarațiile victimelor și ale călăilor sînt de o duritate din care resimți frica, groaza, tensiunea, golul, hăul, pur și simplu am început să scriu cu senzația că refac ceva, reconstitui, dau glas unor oameni reali care au trecut prin experiențele terorii. Ce au simțit ei, cum au trecut prin toate astea, cum au trecut timpul, secundele, cum se hrăneau din amintiri, cum mergeau mai departe, cum priveau pe fereastră, cum arata lumina.
La început, cum au remarcat mai mulți comentatori, a existat o rezervă a cititorului (mai ales cel profesionist) față de capacitatea cărții de a rămîne poezie dincolo de a fi o mărturie vie. Surpriza plăcută e că nu avem simple decupaje, care să potențeze doar teroarea unui regim, ci ai reușit să faci poezie. Cum ți-a ieșit? Pentru că trebuie să fie și ceva manifest aici, nu doar tehnică.
Da, această rezervă despre care vorbești o simt/resimt în felul în care volumul este trecut sub tăcere, întrebarea asta pluteșțe în aer: cum ai putea scrie poezie pornind de la dosare CNSAS?!, ce legătură are poezia cu dosarele?! E în asta un fel de rigiditate pentru că dosarele alea adună în paginile lor viața unor oameni, poezia esențializează viața, tot ce este legat profund de condiția umană. Mai este ceva, cred. Rețelele sociale au exacerbat, cred, nevoia de validare a scriitorilor, a editurilor. E un fel de bătălie teribilă pe cîmpul de luptă al lumii virtuale pentru validare, pentru luminile rampei, iar spațiul ăsta public cultural nu era oricum foarte mare, iar, în România, zona culturală e mariginală, din nefericire, nemaivorbind de resursele existente și destul de precare, și cum nu există marketingul cultural al spațiul occidental, unde scriitorul poate ajunge în centru propulsat de o carte, chiar dacă este un necunoscut și unde poate scurtcircuita, avem reguli foarte stricte. Cu mici războaie care persistă, par forever, cu grupuri din care faci sau nu parte, cu respingeri dacă ești sau nu ești într-o/dintr-o anumită zonă, cu lipsa de timp, dar și pentru că nu ai chef să deschizi cartea celui care nu vine dinspre oamenii cu care tu ești obișnuit. Cartea în sine nu mai contează, tot ce contează este din ce grup faci parte. Perversitatea acestui mecanism este indiscutabilă – de parcă nu mai putem exista cultural decît condiționați de like-uri, share-uri, de grupurile din care facem sau nu parte. Mă întrebi cum mi-a ieșit, nefiind vorba doar de „tehnică“. Cînd se produce fuziunea cu tema, cînd ești atît de plin de toate detaliile, cînd știi că poezia nu are granițe, nu are un singur costum de haine, atunci nici nu pui limita undeva. Pentru că nu este despre de aici pînă aici e poezia, de aici și pînă aici e proza și așa mai departe. Acest volum, despre care ai vorbit extrem de emoționant pentru mine la lansarea de la Bookfest, nu e o carte ratată. Cred asta. Și mai cred și că această combinație de dosare citite și filtrul poeziei/al scriitorului, lentila de care nu te desparți niciodată, asta îți dă o anumită lejeritate a discursului poematic.
Securitatea, dînd note informative despre cîntăreața Margareta Pâslaru, își schimbase perdelele la apartamentul situat pe Calea Victoriei și, uneori, „privea pe fereastră“.
Ce te-a inspirat în acest demers destul de atipic și anevoios, pentru că nu e tocmai ușor să nu pici în capcana unui anumit tezism care să distorsioneze și poeticitatea?
Detaliile. Detaliile pe care le-am intuit din dosare, anumite cuvinte cu încărcătură, așa cum te inspiră, spre exemplu, lumina răzbătînd prin ochiul spart al unui geam, un anumit sunet, muzica, cadrele care se succed într-un film, unele rămîn în memoria ta declanșînd alte imagini, conexiuni, transferuri. Declarațiile extrem de seci din dosare – îți dau cîteva exemple, femeile dintr-un sat situat în apropierea unei colonii de muncă și care se duceau să îi bocească pe deținuții uciși în bătaie, nu mai aveau pe cine să plîngă; Securitatea, dînd note informative despre cîntăreața Margareta Pâslaru, își schimbase perdelele la apartamentul situat pe Calea Victoriei și, uneori, „privea pe fereastră“; elevul urmărit pentru a i se face o fișă în vederea unei posibile recrutări, „e un singuratic“, „citește“, toate astea au stîrnit imagini și emoții, pentru mine. Toate detaliile astea declanșează imagini, străfulgerări, dar nu așa se întîmplă procesul poematic?! Nu mi-am produs ceva anume, pur și simplu s-a produs declicul și am început să scriu Anestezia. Poezia e ca un cal nărăvaș, sună patetic ce spun acum, dar nu e ca și cum te pui la masă să scrii, îți propui ceva anume, întocmești fișe de personaj, nu e o știință. Nu o să încep acum cu o pledoarie patetică pentru muză. Demersurile astea scriitoricești sînt, cred, un fel de acumulări de care nu ești conștient și apoi se întîmplă ceva, un gînd care le ordonează, o stare care le declanșează. Uite, aș citi așa ceva – cum se întîmplă povestea asta cu scrisul, ce se întîmplă/cum se întîmplă tot procesul ăsta dacă l-am „dezbrăca“ de straturi. Capcana unui „tezism“ care să distorsioneze poeticitatea – cred că m-am gîndit abia după ce am pus punctul la ultimul poem, după recitire. E genul de „temă“, dacă am putea numi-o așa, pe lîngă care poți trece la milimetru de eșec, de tezism, de artificial, pentru că poezia e ceva extrem de subtil, ceva abia conturat, ca un crochiu, dar care, chiar și abia schițat, conține/transmite extrem de multă emoție. Am avut discuția asta cu regizoarea Carmen Lidia Vidu, de fapt, ea mi-a mărturisit că atunci cînd a primit volumul în pdf, știind despre ce e vorba, a fost îngrozită la gîndul că ar putea fi ceva ratat, pentru că e riscant. Nu a fost așa, zice ea, ci dimpotrivă. Pentru actrița Marina Palii, care, înainte de a deveni actriță, a scris și mîncat pe pîine și ea poezie, volumul este „carne vie“. Cărțile își au drumul lor. E discursul astă pesimist – vai, de ce să scriem, vai, atîta maculatură, vai, vai, vai, dacă nu rupem gura lumii, planetar, atunci nu are rost. Stop, opriți-vă din scris! Nu e despre faimă, notorietate, bani, dacă la asta reduci demersul, atunci mai bine nu te apuci să scrii nimic. Rețele sociale, nevoia asta clinică de validare, indusă de frenezia asta virtuală, de felul în care viața pare că s-a mutat online, unde oamenii s-au îmbolnăvit de nevoia de like-uri, share-uri, monetizări, și pentru care nimic nu are sens decît dacă contorizăm totul, la număr. Nu este despre asta.
A fost și o experiență personală traumatizantă la mijloc? Putem vorbi de o eliberare prin scris sau e o lecție personală despre cum se poate ieși din comunism?
Recuperarea istorică e o temă importantă pentru mine și cred că a devenit importantă potențată, poate, și de faptul că locuind în Timișoara am prins Revoluția, acele zile din decembrie. M-am gîndit dacă e și asta. Istoria e fascinantă, pentru mine cel puțin. Generațiile care am prins acei ani de sentiment teribil al unei schimbări istorice care se petrecea înaintea ochilor noștri – Căderea Zidului Berlinului, toate schimbările istorice ale lui 1989, iar căderea lui Ceaușescu a închis bucla istorică în Europa de Est, e și un sentiment de frustrare, îți pare că în timpul vieții tale ai experimentat un soi de roller coaster istoric, de la exaltarea schimbării la sentimentul unui eșec istoric. Dar e, poate, nedrept, schimbările istorice/de mentalitate/de epocă, nu cele violente, sînt vizibile la scară mai mare, din punct de vedere al timpului istoric, trebuie să le survolezi, ceea ce e mai complicat de la scara existenței noastre biologice limitate, atunci poate că nu mai e un eșec. Pe de altă parte, pentru că mă întrebi dacă putem vorbi despre o eliberare prin scris sau o lecție personală despre cum se poate ieși din comunism, cred că scrisul e o formă de neuitare și cred că, scriind despre comunism, devoalînd perversitatea și atrocitățile, distrugerea sistematică a demnității umane, crima instituționalizată, scriind prin toate formele posibile, iată, poezie carcerală, de fapt, participi la un proces continuu de vindecare. Cuvintele nasc realități, iar procesul acesta de vindecare post-traumă este unul care se produce lent, la nivel de detaliu infinitezimal, de aici și sentimentul că viteza e prea lentă, schimbarea de mentalitate, vindecarea traumei – mult prea lente. Există această disproporție între timpul tău biologic și timpul la scară mare/istoric. Da, cred că scrisul, raportîndu-ne la experiența totalitară, este un mijloc de vindecare, nu doar în cheie personală.
A fost, de asemenea, important pentru mine faptul că istoricul Mădălin Hodor a acceptat să scrie o prefață pentru Anestezia, pentru că, folosind documente istorice, recurgînd la o cronologie, mi s-a părut important ca omul care va citi această carte să găsească și punctul de vedere al istoricului, un fel de validare. De asemenea, textul scris de Ramona Ursu, jurnalistă și scriitoare, este important în condițiile în care a scris ani de zile despre CNSAS și dosarele la care nu avem acces, a scris despre foști informatori care au fost/sînt în poziții-cheie în Statul român. Temele acestea, a dosarelor, a fostei Securități, a comunismului și tot ce a însemnat, sînt teme majore pentru România. Lupta pentru adevărul istoric e încă una dificilă, pentru că e inconfortabilă pentru unii, pentru că restanțele în asumarea istoriei sînt cauze ale marilor probleme pe care le avem ca societate.
Vremurile sînt cum sînt, nostalgicii cîștigă teren, naivii visează defilări. E cumva contra curentului cartea ta. Nu te temi că va fi ocolită fix din rațiuni de neafiliere la noul forcing propagandistic?
E un paradox pentru care nu am găsit încă definiția exactă. Ne uităm plini de admirație la modul în care alte țări se raportează la trecutul lor, amendează, expun în spațiul public, scriu, ecranizează, recurg la orice formă artistică – fie că vorbim despre comunism sau fascism –, dar noi, în schimb, manifestăm dezinteres pentru expunerea experienței totalitare, înțelegerea ei – prin orice formă, ba, mai mult, ne enervează. Lăsați-ne cu comunismul! Da, din acest punct de vedere, cartea e cumva împotriva curentului, nu este frivolă. Mainstreamul are reguli foarte clare. Fără bătăi de cap. Uite, spre exemplu, lumea se indignează că Dosarul Revoluției ajunge la Curtea Supremă. Iliescu, Voican Voiculescu și fostul șef al Aviației Militare, Iosif Rus, au fost trimiși în judecată în Dosarul Revoluției, sub acuzația de crime împotriva umanității, dar indignările acestea sînt atît de teatral-superficiale, ca baloanele de săpun. Se umflă și fac poc, nu mai rămîne nimic. Despre Aron, deținutul ucis în bătaie, poem care închide volumul, nu a scris nimeni niciodată și, în mod sigur, anonimii marilor încleștări istorice, victimele, vor rămîne pentru totdeauna nepomeniți, nepedepsită crima împotriva lor. Cu toate acestea, invocarea lor, chiar și sub forma poeziei, e parte, cum spuneam, din procesul de vindecare. Invoc anonimii pentru că s-a spus adeseori în spațiul public că România nu ar fi avut disidență în timpul regimului comunist. Este greșit. Dacă cercetezi dosarele, vei vedea că a existat disidența oamenilor simpli, a anonimilor. CNSAS are kilometri de dosare, nici nu a recuperat încă toate dosarele fostei Securități care se mai află încă la instituții ale Statului. A existat disidență încă de la instalarea regimului comunist și pînă la căderea lui. A fost mai complicată însă formarea unei disidențe a intelectualilor, una închegată, mai ales în anii ʼ80. Securitatea a folosit metode extrem de perverse, nu doar forța, pentru a reuși să taie din fașă orice formă de închegare. Spre exemplu, eticheta de bolnav psihic, așa era denumit un cetățean care începea să „comenteze“, anturajul lui era „destrămat“, îl aduceau pe om la disperare. „Delirul revendicativ“ era denumită reacția unui om care opunea rezistență sistemului. Viața lui socială era pur și simplu distrusă. Securitatea și PCR au construit în timp un sistem de supraveghere diabolic. O rețea care acoperea toate palierele societății. Orice cuvînt care se spunea împotriva regimului era știut, înregistrat, analizat. Anchetat, dacă se considera de cuviință. Orice informație era păstrată și folosită cînd Securitatea considera de cuviință. Securitatea a lăsat în urmă munți de documente, tocmai de aceea se dorește și păstrarea controlului asupra lor. Sistemul de supraveghere pus la punct era de așa natură încît urma unui cetățean – fie că era victimă sau torționar, informator – nu se află într-un singur dosar, de aceea nici nu sînt lăsate la liber în întregimea lor. Vigilența regimului era maximă. Regimurile dictatoriale consideră cuvîntul o armă, tocmai de aceea măsurile de control și „prevenție“ erau o prioritate pentru regimul comunist. Dacă Anestezia va fi ocolită din pricini de neafiliere, ce pot să spun? Dacă ne-am gîndi la asta, probabil că nu am mai scrie. De fapt, nu s-a schimbat nimic din 2000, în zona culturală. E un fel de încremenire într-un model. Cînd înțelegi toate astea, te mai relaxezi. So, chill.
Microbul arhivelor cred că l-am luat și de la Daniel Vighi și Viorel Marineasa, scriitorii pe lîngă care am crescut în Ariergarda, la Timișoara.
Munca în arhive are avantaje și dezavantaje. Ce te-a marcat personal în tot acest demers?
Microbul ăsta al arhivelor cred că l-am luat și de la Daniel Vighi și Viorel Marineasa, scriitorii pe lîngă care am crescut în Ariergarda, la Timișoara. Era o poveste pe urmele căreia am mers la un moment dat în arhive, cu Lavinia Bălulescu, pe cînd locuia la Timișoara, impulsionate de Vighi și Marineasa – un medic nazist care s-a refugiat după război în satul Bulci din zona Banatului, luase cu el și o deținută, o poloneză. Au intrat în sat venind cu o căruță și o valiză plină cu cărți de autori ruși. Ar fi scris la un moment dat o scrisoare către familia lui, astfel că, în ʼ62, o Volga neagră a oprit în fața casei să îl ridice pe acesta. Sătenii îi spuneau Gheorghe, iar femeile ar fi întrebat „Unde îl dulceți pe Gheorgʼ al nostʼ?“ și li s-ar fi răspuns că „Nici nu știți cîți oameni a omorît măcelarul ăsta!“. Pe urmele lui, în arhive, am găsit un inventar al lucrurilor care au rămas în urma lui în casă – de la izmene pînă la furculițe, un pieptene, cănile din care își bea cafeaua. În munca asta „detectivistic-scriitoricească“, am dat și peste o poveste a unui subofițer german care ar fi fost prins pe cînd se retrăgea armata germană din zona Banatului. Printre lucrurile furate avea și un pian. Aș putea continua cu poveștile astea. Puterea cuvîntului scris este adevărată și în acest caz – al arhivelor. Mirosul hîrtiilor îngălbenite de timp, cernelurile, scrisul ferm al torționarilor ori scrisul tremurat al victimelor, simți tot raportul ăsta teribil de putere: călău și victimă, absurdul declarațiilor, ți se chircește inima, îți bubuie capul, presiunea sîngelui crește, e vorba despre oameni. E ca o călătorie în timp. Am somatizat, reluînd dosarele, da, te marchează personal. Avem tendința să ne raportăm abstract la trecutul istoric, iar atunci cînd conștientizezi că trecutul ăsta chiar înseamnă biografiile unor oameni, kilometri de dosare despre viețile unor oameni prinși în mecanismul diabolic al Securității, da, e personal. Apoi, în România, cred că aproape fiecare familie a avut o legătură nefericită, în grade diferite, cu Securitatea/PCR, ramificațiile controlului erau foarte mari. În familia mea: am avut un frontierist și o altă rudă care a trecut Dunărea înot, ajungînd în fosta Iugolavia, apoi în Australia. Pentru alte familii, lucrurile au fost mult mai tragice, pierzînd totul, aruncați în închisori, umiliți, torturați, uciși. Mă întreb cine stabilește că astfel de oameni/vieți/istorii personale sau istoria mare sînt doar pentru filme documentare, ficțiuni, memorialistică, roman și nu pot fi și pentru poezie?!
Ce alte variante de titlu ai mai avut? Bănuiesc că te-a frămîntat mult acest aspect.
Nu am avut alte variante de titlu, a fost un adevărat proces să găsesc titlul, de regulă îți răsare în minte, just like that. Cînd am terminat cartea, am avut un sentiment de sfîrșeală, organic, toată călătoria prin dosare, conexiunea aia dureroasă, detaliile declanșatoare despre care îți spuneam – e un fel de istorie filtrată prin poezie, de la teribilii ani ʼ50 pînă în vara lui 1989, toate declarațiile alea, documente vechi, reale, numele atîtor persoane. Îți imaginezi acele procese-verbale ale celor dislocați din zona Banatului în Cîmpia Bărăganului?! Peste 10.000 de familii însumînd aproximativ 43.000 de persoane, transportați în vagoane de vite, aproximativ 2.700 de vagoane, aproximativ 7.000 de camioane. Îți poți imagina acele vagoane pline de oameni?! Cum străbăteau ei țara, ce gîndeau ei, cum intra lumina prin geamul mic, unde se duceau ei, își lăsau toată viața în urmă. Cînd s-au deschis ușile alea, cu zgomot, s-au trezit undeva în plin cîmp. „Ciulini și vînt.“ Anestezia pentru că atîtea decenii de comunism/totalitarism între bornele istoriei – instalarea comuniștilor și căderea regimului – oamenii au trăit anesteziați. Există efectul de înghețare, creierul uman face asta ca să poți rezista șocurilor, pentru a putea face față unei realități traumatizante, mecanismele de supraviețuire intră în joc. Dacă poezia esențializează, pentru că este despre ceea ce este profund legat de condiția umană, atunci, da, Anestezia e poezie carcerală care îți pune în față, folosind limbajul poeziei, emoții, durere, decupaje brutale, un alt unghi din care poți privi istoria. Strigătul mut al anonimilor, anesteziați de durere. Nu e nimic frivol în asta, nu e despre sex, menstruație, valurile mării, urban, nu e cool. Însă, dacă ne uităm doar spre războiul din Ucraina, gropile comune, torturile, refugiații, poeticitatea dureroasă a fotografiilor de război sau controlul extrem pe care Putin îl exercită asupra propriului popor, atunci înțelegi că ceea ce cuprinde Anestezia între pagini nu este ceva îndepărtat în istorie, ci posibil, probabil, around the corner. Dictatorii, crima, războaiele, frica, durerea, trauma nu au dispărut. Libertatea nu e un dat.
Ce urmează după Anestezia?
Publicarea la Editura Litera, tot anul acesta, a romanului Ultimul an cu Ceaușescu. Cărțile acestea s-au „întîlnit“ anul acesta din cauza pandemiei și pentru că anul 2020 a suspendat aproape totul. Pentru că tema asta – a recuperării istorice – este în centrul preocupărilor mele, pentru că generația mea, și nu doar, trebuie să recupereze timpul acela, dacă putem spune așa. Uitarea este exclusă, tăcerea, la fel. Uite, dacă ar fi să ne referim la zona educațională, istoria despre Revoluția brutală din 1989, abuzurile din regimul comunist, toată istoria asta care ne-a deformat, toate astea sînt prezentate lapidar în manualele de istorie, elevii nu înțeleg dimensiunea a ce a însemnat pentru România instalarea comunismului și tot ce a urmat. Generații care cresc cu aceste goluri de cunoaștere. Cred că înțelegerea istoriei trecută prin filtrul literaturii e cel mai bun remediu pentru neuitare, mai ales în școală. Istoria și literatura sînt prost predate, salvate doar de unii profesori, puțini pentru sistem, dar ce te faci cu marea masă a elevilor, cum transmiți toate astea mai departe? A nu-ți cunoaște istoria e o formă de anestezie care duce la pierderea identității. În fond, este și despre sensul vieții. Am văzut documentarul hibrid Pentru mine tu ești Ceaușescu de Sebastian Mihăilescu, documentar premiat, l-am văzut în cadrul Festivalului de Film „Ceau, Cinema“ de la Timișoara, premiera a fost la TIFF. În sfîrșit, un documentar care poate fi cîrlig pentru tînăra generație, filmat cu elevi de liceu, un fel de film în film, despre cum se raportează tînăra generație la un Ceaușescu din arhive, tînăr, înainte de a fi în fruntea PCR. E remarcabilă lejeritatea cu care regizorul a realizat filmul, e impresionant și pentru că nu e abordat din perspectiva maniheistă, nu ridică un eșafod imaginar. Dacă a fost sau nu aceasta intenția auctorială, dacă a lăsat documentarul să curgă pur și simplu, dacă faptul că „actorii“ credeau că repetă însă totul era filmat – s-a vorbit chiar și despre asta, este sau nu etic – contează mai puțin, mai important e faptul că a ieșit un documentar remarcabil, primul care pune în discuție raportul generației tinerilor cu istoria, cu Nicolae Ceaușescu. Sînt importante toate demersurile acestea. Cum spuneam, orice formă artistică care are drept pretext istoria își are importanța ei. Pînă la urmă, nu poți trece prin viață neștiind de unde vii.
Interviu realizat de un cristian.
