ANUNȚ
Cenaclul ,,Pavel Dan” vă invită să luați parte la seara literară ce se va desfășura marți, 13 noiembrie, începând cu ora 19,oo, în sala de cenaclu a Casei de Cultură a Studenților. Vor citi: Ema Cazan – poezie și ALINA ADOBROAIE – proză. Vă așteptăm cu drag!
Moderator: Eugen Bunaru
CRONICĂ DE CENACLU
Marți, 30 octombrie 2018
Au citit Mihaela Farcaș – poezie și Ciprian Baciu – proză scurtă.
Și-au exprimat opiniiile, în esență favorabile, următorii: Anastasia Coste, Marian Oprea, Moisi Valentin, Alina Adobroaie, Eugen Bunaru. Cuvântul final le-a aparținut protagoniștilor serii, care s-au considerat mulțumiți vizavi de receptarea textelor pe care le-au citit. Câteva spicuiri de opinii – despre poezia Mihaelei Farcaș: îmbină idei abstracte cu versuri care țin de sfera realului, a concretului și a senzorialității, are imagini puternice, sugestive, degajă prospețime și forță, poemele au ,,viteză”, ,,oscilează între banal și nebanal”, etalează ,,o adevărată luxurianță verbală”, există, însă, și versuri enunțiative, metafore în genitive.
Sunt, frecvent, citate versurile: ,,… soarele din sufragerie/formând cercuri ce se înghit/unele pe altele./ sau: ,,avea 29 de ani, era ușor/ca acetilena, puteam pluti…/ sau: ,,sufletul meu e o fașă chirurgicală/rotită pe un cotor de măr…/
Despre proza lui Ciprian Baciu: ritm alert, frazare bună, discurs fluent, bun portretist, dialogul e viu, ancorat în limbajul de tip corporatist, proză relaxantă, o satiră la adresa tipului de ,,șef – un fel de dumnezeu al birourilor corporatiste.”
Forum studențesc
Mai puțini ca altă dată, dar la fel de buni (la analize). Anastasia se pregătește pentru propria-i analiză…
Priviri atente și comentarii pe textele citite.
POEZIE – MIHAELA FARCAȘ
Luminile Bucureștiului
Luminile Bucureștiului sunt palide
ca scările în spirală pe care
soarele fumegă înaintea apusului violet.
sufletul meu e o fașă chirurgicală
rotită pe un cotor de măr cu
sâmburi ca niște stele mărunte
ca dansează pe cerul aspru care
se-ntinde peste mediastinul mijlociu.
Șarpele-haos (Vidul și fantezia)
mintea mea se autodevorează.
șarpele-haos născut din oul
ce plutește pe orbită,
ca soarele din sufragerie,
formând cercuri ce se înghit
unele pe altele.
am tăiat rădăcina
și am aruncat-o pe masă,
ca un nod ce se ține pe sine,
este lemnoasă, prea rezistentă,
doar stă acolo- nu se sfârșește
dar nici nu luminează.
am stins țigara, tutunul s-a terminat,
avea 20 de ani, era ușor
ca acetilena, puteam pluti
atingând cu piciorul muchia
acestui gălbenuș de ou
cu torace în loc de centru.
încă o țigară
și trebuie să aspir,
țigara se consumă ca
un șarpe în interiorul meu,
singur ca în uter.
fantezia sub forma unor stâlpi
de lumină, eclipsă
a unui cer închis.
minus cu minus fac plus,
greșit: minus cu minus fac zero.
Cubul de sticlă
lumina rece, de septembrie, cădea pe cubul de sticlă.
eu sunt molia ce se agăța de rază;
mi-am lovit aripa de panoul etajului cinci.
cubul de micșorează,
sufletul meu atinge pereții,
o picătură de falsă căldură
se scurge din soare.
totul se autodevorează,
scrumul arde strugurii
ca rănile demonului galben
din matricea compactă.
păcatul nr. 7 își agită brațele din zahăr ars.
atunci când m-a acoperit
mă roteam ca un fetus în lichid.
cutia pieptului ascundea soarele
numai de mine cunoscut.
era cutia Pandorei, zâna cu aripi de lemn
și corp de acetilenă.
Origami
soarele e un origami, o spirală
de lumină malignă îmbrăcată în frig.
mă uitam la copilul ce hrănea porumbeii,
fiecare bucată de pâine era
o silabă din cuvintele mamei,
pietre îndesate în coșul pieptului,
o marjă de eroare în vectorul lumii.
„mâine” este o metaforă a mersului
prin cubul de sticlă,
fiecare latură se poate crăpa.
ți-am atins rana, degetele mele
erau ca niște fire de titan
pentru că tu erai beat și
m-ai sărutat pe creștet.
Ataraxie
ataraxie- lumina este antonimul morții,
întunericul- o pătură caldă,
calmul dintr-un pătuț de bebeluș.
regresie- ceasul mecanic explodează
într-o pupilă dilatată.
e întuneric și nu disting nimic
dar nu mă tem-
mâinile mele sunt niște neoane,
tot corpul meu luminează.
timpul a murit, m-am recreat,
oglindind nevoia de a desena un contur
minților care au sfidat gravitația
în universul memoriei.
a exista este miza,
a trăi este totul.
Galaxiile
galaxiile făceau sex în Reflektor
și eu luminam lângă ele…
Nitroglicerină
sunt copilul anilor ’60
& praful confesionalilor mi-a gazat
plămânii în care mai îndes
un pachet de Vogue ce arde ca deșertul
sub picioarele lui Moise.
caut acel Israel noaptea când fug de acasă
& îmi vomit mințile în sufletul unui bărbat
cu pielea de deșert fără oaze.
sunt prinsă în petul răsucit pe parchet,
coleoptera modernă, rezultatul ingineriei genetice,
jocul cu mărgele de cromozomi
activați de imploziile solare,
un sunet de motocicletă pe bulevardul
răpus de ambulanțele în care
bătrânii pictează ultimul horcăit
& visând la împărăția cerurilor
își îndeasă singuri pământ în ochii albi.
am crezut că voi drena vidul
din suprarenale &
inima de cortizol se va regenera
prin unda excitației, mania perfidă
ce nu are mijloc
ci doar cap și coadă.
nu sunt o femeie frumoasă
însă uneori ochii mei îl propagă
pe Dumnezeul lucrurilor banale
într-o hiperbolă a stâlpilor de lumină,
brazi mecanici- niște neoane amărâte
ce au drept combustibil nevoia
de a fi, o pastilă ce o pui
sub limbă, ecstasy-ul ce te dezgroapă
din straturile ținute de lipiciul
excretat de matca inconștientului.
Saudade
mintea mea se-ntinde ca o gumă
în gușa unui porumbel,
o unghie încarnată în creier
semănând cu un glock
în gâtul unei prostituate.
după ce o să facem sex
o să-ți povestesc despre boală
& mai multe selfuri.
încărcătorul nu se mai destinde.
pe stradă mergeau oamenii de cărbune
prin raza mortală a sărăciei.
fericiți cei săraci cu duhul!
femeile cu ochii mari ce-și leagănă pruncii
fărâmițați de un viitor instabil
oscilând între har & nebunia
zilelor petrecute în mizeria
puricilor de pe plasmă.
mă arunc în cadă
ca într-un gheizer ce mă va
proiecta până la soarele
de forma unui uter mai gelatinos
decât jeleul în formă de ursuleți.
mirosul oaselor muribunde
mă pietrifică în golul
beculețelor de Crăciun
ce sclipesc precum gloanțele
de pe țeavă urmărind
acel sentiment preauman
de maternintate & dor
ca o piatră în pantof.
Carbonizare
oasele mele ard ca neoanele
înlânțuite în catene, atomi netratați,
zeci de ani prinși în același helix
generând o dorință simplă-
dinamul oricărei ființe,
demonul serii rostogolit pe buze,
captiv în dulapul dărâmat
ca mintea arcuită de plasma obuzelor,
spatele meu arcuit și conturul furat,
așteptat de atâtea selfuri-
ochi de cameleon.
mă dizolv dar asta nu-i o problemă
pentru că mă joc, prind formele
din zbor și mă recompun.
nimic și tot sunt letale,
respirația mea explodează
când simt mirosul steril și atingerea
fierului- emoțiile au crescut în carne,
pistilul e o limbă transformată în armă
întoarsă înspre inima propriei plante,
o floarea-soarelui gravitând
haotic în jurul țintei creatoare
de plăcere și viață,
un amestec dulce de endorfine
și moarte, mica moarte care
de fapt te înfășoară în coconul
uitării de sine și al conștiinței dilatate,
coarda universului pe care toți
vor să o sară, să își umple
cavitățile cu orice altceva în afară
de vidul născut din uterul gri
al cotidianului, pământul care
ne promite pacea, pâinea cea
de toate zilele frământată din
grâul bolnav al banalului
cangrenat pe pielea noastră dornică
de secreția râului solar.
Soma
descompunând mintea în mici fragmente
de celule defecte, agonice în căutare
de lumină și ploaie de dopamină-
circuitul întrerupt încă din fașă,
femeia cu machiajul scurs și ochi aparent goi
dar plini de eclipse, asupra
cărora zboară minusuri
ca niște păsări muribunde
la marginea șoselei, cu vene
înfundate de la gazul de eșapament.
o scurtă moarte și apoi revenirea
la aceeași viață de plastic
și tratamente inutile menite
să prelungească acest ciclu
de creație- distrugere, dens
ca o menstruație în care bagi acul.
vreau să vorbesc cu matca
dar nu mai există sau poate
nu a fost niciodată,
colapsând sub propriul ADN destructurat,
format din catene în formă de delir.
m-am agățat de apus
ca de un perpetuum mobile
și îngerii cântau deasupra capului meu
măcinat de balansul timpului
și creșterea lichenilor pe copacul vieții
mă afectează, suflându-mi în ceafă
scrum de țigară ce se leagă
de alveolele mele ca un corpuscul de lumină
menit să risipească acest corp
de întuneric, fugind după orhideea
ce zboară chiar acum prin
fața ochilor mei.
PROZĂ SCURTĂ – CIPRIAN IONUȚ BACIU
JÄGERMEISTER
Se dregea cu o cafea la McDonalds-ul din Centru, când îi veni ideea tâmpită să-și sperie colegul cu următorul mesaj:
— Marius, îmi pare rău, dar azi îmi iau liber, am tras o beție crâncenă azi-noapte și nu mă pot ridica din pat. Sunt convins că te vei descurca și fără mine, mersi pentru înțelegere.
Rămăseseră doar ei doi într-o firmă de consultanță financiară cu zece angajați, restul echipei fiind plecată în binemeritatele concedii de început de iulie, cu tot cu șeful firmei, care trecuse cu o zi înainte doar puțin pe la birou, așteptându-l o îmbarcare spre Spania.
Marius îl rugase să fie pregătit pentru încărcarea unei aplicații de credit foarte importante pentru realizarea targetului.
— Să nu întârzii, Cristi, clientul o să vină pe la 09.30!
— Știi bine că ajung de fiecare dată la timp, orice ar fi.
Așa și era. Lucra în firma asta de aproape doi ani și nu întârziase niciodată dimineața, era recunoscut, complimentat și dat exemplu pentru punctualitatea proverbială. Cu o noapte înainte fusese invitat la ziua de naștere a unui prieten, băuseră whisky, bitter și beri cât cuprinde, însă pe la ora două fu nevoit să ridice ancora, să-și ofere măcar jumătate de noapte de somn. Trebuia să fie responsabil față de firmă și față de target-ul colegului său, deși ziua aceea de vineri, început de iulie, cu aer de vacanță și nimeni prin firmă, parcă implora să fie tratată cu maxim de relaxare. Ce-i veni lui Marius să cheme clientul chiar la prima oră? Trebuia să-i joace o festă colegului său, pentru acest lucru.
Trimisese mesajul buclucaș prin mesageria de Facebook la 08.45. Marius îl sună peste câteva minute, o dată, de două ori, de trei ori, îi ignoră apelurile, satisfăcut de șicana pusă în scenă. Din Centru avea câteva sute de metri până la sediul firmei, aflat într-o clădire cochetă, vis-a-vis de Prefectură. Observă mașina colegului său, un Ford Mondeo negru, spațios, semn că acesta venise deja. Așteptă încă un minut, ignorând un al patrulea apel, apoi, la ora 09.00 fix, intră zgomotos pe ușă, nu înainte de a-și pune în jurul gâtului o ghirlandă de Jägermeister, roz bombon, o avea în rucsac, suvenir de la cheful pe care fusese nevoit să-l scurteze.
— Surprizăăă, weeeeeek-eeend!
Văzând ochii căscați de uimire ai colegului său, un bărbat subțirel, brunet, cu nas acvilin și cămașă albastru-închis, călcată impecabil, simți nevoia să supraliciteze:
— Ce-i colegu’, credeai că nu mai apar?
Marius rămase mut de uimire, cu ochii ieșiți din orbite, încerca să-i facă un semn, să-i spună ceva. Cristi puse aceste avertismente non-verbale pe seama șocului, așa că își continuă monologul teatral, simulând starea de beție din care, oricum, știa că își revenise încă de la dușul dimineții, în apă intenționat călâie. Își aminti de un banc mai vechi, așa că acum făcea pe cetățeanul turmentat, față în față cu colegul său, luat pe post de organ opresiv al Legii:
— Da’ cât am băut, domnu’ polișișt? Ddouă beri, două bericici. Ttrece în procesul-verbal: două bberi, că oricum nu știi să scrii Jäger…
Îl pufni râsul, fără să înțelegea de ce colegul său îl fixa cu o groază crescândă.
— Jäger…
Nu putea duce cuvântul până la capăt, semn că beția din ajun nu îi trecuse de fapt, în pofida tuturor dușurilor, a cafelelor și a gumelor de mestecat pe care le îndesase în gură. Râdea în hohote de propriile bâlbâieli, de propria poantă.
— Jägermmeister!
Deodată, în pragul ușii care ducea către biroul șefului apăru chiar acesta, patronul firmei, un bărbat încărunțit, slăbănog, trecut de cincizeci de ani, îmbrăcat de vacanță, cu tricou și blugi crem. Îl privea de parcă își cerea scuze pentru situație, că îndrăznise să treacă, inopinat, prin firmă, stricând astfel toate planurile:
— Mi-au încurcat ăștia zborurile, plec abia spre seară, noroc că ai mei sunt deja acolo, ce să-i faci cu ședințele astea interminabile pe la clienți. Am zis să trec să mai verific niște mailuri, văd că sunteți bine, sănătoși, voioși.
Cristi încremenise de parcă ar fi fost o lumânare congelată, șocul îi alungă orice urmă de alcool, mesteca nevrotic pastilele de gumă, pe care și-le îndesase între gingii pentru camuflarea mirosului de whisky. Șeful continuă, cu un calm imperturbabil:
— Vezi că a sosit deja clientul, probabil te-a auzit când ai intrat. Cât durează ce mi-a zis Marius că aveți de făcut?
— Jumătate de oră, maxim.
— Bine, hai, apucați-vă de treabă, după care te aștept la mine.
Zicând acestea, Șeful se întoarse la el în birou. Cristi îl urmă involuntar, văzându-l cum se așează pe fotoliul spațios, din piele neagră, ecologică, părând foarte preocupat de verificarea unor emailuri. Îi șopti, impasibil:
— Închide ușa, te rog.
Clientul, un bărbat corpolent care avea nevoie de credit ca de aer, tăcea mâlc în meeting room, făcându-se că n-a asistat la scenă. Cooperă întru totul, semnă conștiincios toate hârtiile, liniștindu-se când îl văzu pe Cristi trezit din orice fel de formă de beție, simulată sau nu. La urmă, când Marius îl asigură că totul decurge conform planului și că vor merge împreună spre finalul zilei la instituția de credit parteneră să perfecteze operațiunile bănești, nu se putu abține să nu mustăcească, privindu-l pe Cristi cu coada ochiului.
Reluă tare, sperând că va fi auzit și de către directorul firmei, pe un ton sincer, recunoscător:
— Vă mulțumesc pentru colaborare și eficiență.
Cristi, din sperietură, se încadrase cu hârtiile și instrumentarea aplicației de creditare sub 20 de minute, fără nicio eroare sau corectură. Știa că s-ar putea să-i fie în joc serviciul și n-ar fi avut chef de o schimbare forțată sau abruptă în carieră, cel puțin nu în acel moment. Timid, cu gesturi mecanice, la fracțiuni de secundă după ce văzu clientul ieșind, bătu în ușa Șefului. Acesta răspunse amabil, pe cel mai firesc ton cu putință:
— Da, intră, te rog.
Cristi se strecură înăuntru, așteptând umil, într-o poziție spășită, cu ambele mâini adunate în jurul abdomenului voluminos. La 36 de ani, excesele începeau să-și spună cuvântul, făcuse o burtă de bere de toată fumusețea, care-i ieșea prin maioul alb, dând să spargă nasturii cămășii cadrilate, alb-albastră. De asta nu renunța la maiou nici măcar în iulie-august, îndura acest articol vestimentar chinuitor în perioada toridă a anului, pentru că i s-ar fi părut dezgustător să-i iasă grăsimea păroasă afară, printre nasturii cămășii, priveliște de care trebuiau scutiții atât colegii, dar, mai ales, clienții.
Șeful îl studie atent, din cap până-n picioare, având în mână un raport multicolor, proaspăt scos de la imprimantă, conținând ceea ce Cristi recunoscu a fi cea mai recentă evaluare profesională semestrială, unde toți indicatorii săi de performanță fuseseră, cu asupra de măsură, îndepliniți.
Șeful mai studie câteva momente raportul, apoi reveni la subordonatul îngrozit:
— Ce-ai băut aseară?
— Niște whisky cu bere.
— Câtă bere?
Interesul neobișnuit pentru astfel de inutile detalii părea să fie de bun augur. Nu sărise calul niciodată, era un angajat model, nici măcar nu avea probleme cu alcoolismul, îi plăcea să se mai cherchelească prin team-building-uri, însă nu se făcea niciodată rangă. Colegii, cu Marius în frunte, și mai ales Șeful, cunoșteau toate aceste lucruri. Așa că răspunse, cu o urmă de speranță în glas.
— Vreo cinci sau șase doze de Carslberg, cred. Sincer, nu prea mai știu.
Tonul Șefului se îmblânzi, deveni domol, preocupat de drama subordonatului său, protector:
— Tu nu te uiți la tine cum arăți, cu burdihanul ăla? Câte kile ai?
— Nouăzeci și șase.
— Pun pariu că pe când mă întorc din vacanță, peste două săptămâni, ai să bați suta!
Zâmbea. Cristi se liniști, intrând în jocul șefului său neașteptat de binevoitor după cele întâmplate, sperând că nu va aduce nicio vorbă despre riscul reputațional asociat cu trista farsă eșuată, la care asistase fără voia lui și un client ajuns înaintea orei planificate. Replică, fără să stea pe gânduri.
— Veți pierde pariul. Nu doar că nu voi atinge niciodată suta de kile, dar o să vedeți că, în câteva luni, voi slăbi sub 85 de kilograme.
Șeful se ridică, încântat de idee.
— Pe cât pariem? Dar să fie o miză reală, să te usture.
Întinse mâna, semn că vorbea cât se poate de serios. Cristi nu stătu prea mult pe gânduri. Marius venise din încăperea cealaltă și asista, amuzat, la întreaga scenă:
— Pe o sticlă de Jack Daniels, de un litru.
Fusese cadoul cu care se prezentase la ziua de naștere din seara precedentă, probabil de aceea îi venise prima oară în minte.
— Aiurea, aia e vreo 90 de lei, nu, băiete, ceva să te usture!
— Păi 90 de lei e sticla de trei sfert. Cea de un litru trece de 120!
— Neconvingător, se strâmbă Șeful, a pagubă.
— Două sticle de Jack Daniels de un litru, licită Cristi.
O altă grimasă:
— Insuficient.
— Trei sticle?
Șeful întinse mâna dreaptă:
— Ok, facem pariu pe 3 sticle. 85 de kile, omologarea greutății tale se va realiza pe 3 cântare diferite, ca boxerii. Ți-e ok pe 01 ianuarie 2019? Dacă facem revelionul cu firma, o să avem un motiv în plus să ne dai de băut!
Cum putea refuza o asemenea ofertă generoasă?
— De acord!
— Perfect. Și ca să nu zici că te-am atras în afacerea asta fără voia ta și sunt meschin și rău la suflet, dacă pierd pariul, îți voi recompensa dublu. Îți voi da eu ție șase sticle!
Așteptă încuviințarea angajatului, care ținu, în sfârșit, și el mâna. Apoi privi spre celălalt:
— Marius, ești martor, da?
— Da, Șefu’.
— Bun, haide aici, vreau să tai pariul.
Închise apoi laptop-ul, cât se poate de vesel, mai făcu o verificare de rutină a hârtiilor de pe birou, să nu fie prea multe și să rămână în ordine, fiecare în mapa arondată, își luă borseta de vacanță și salută cu un aer îndatoritor, cerându-și parcă scuze că el trebuie să meargă la relaxare, pe când ceilalți doi aveau de înfruntat cel mai nemilos și neîndurător surghiun, de strajă la locul de muncă:
— Hai, curaj, că acum vine augustul și vă faceți voi de cap. Au revoir!
Abia după ce auzi clinchetul liftului, semn că Șeful plecase de-a binelea, Cristi se lăsă inert, cu bufnitura unui sac de porumb umplut până la refuz, pe-un scaun a cărui tapițerie era să pleznească sub greutate. Marius râdea, mai tare, tot mai tare, hohotea, ținându-se de burtă, după ce fusese nevoit să se abțină întreaga dimineață. Fără să spună nimic, Cristi se ridică cu un aer molâu, stressul, groaza, sperietura și apoi speranțele unui job salvat își cereau acum tributul, secătuindu-l fizic. Se încuie în bucătărie, punându-și un pahar cu apă. Își zise:
— Dacă pierde, și-o să piardă, îl pun să mi le dea în rate. Câte-o sticlă de Jack pe lună, lângă fluturașul de salar. M-am aranjat cu băutură fină pentru vreo jumătate de an.
Se-apropia prânzul, ar fi comandat niște paste, îi era o foame de lup. Pe față îi apăru un zâmbet vinovat, încărcat cu o ușoară urmă de regret:
— O să-i propun să le bem împreună, ce-om face…
