ANUNȚ – Invitație
Cenaclul ,,Pavel Dan” vă invită să luați parte la seara literară ce se va desfășura marți, 3 decembrie, începând cu ora 19,oo, în sala de cenaclu a Casei de Cultură a Studenților.
Vor citi: poezie – Roxana Diaconescu și proză ‒ Florin Gherheș.
Vă așteptăm cu drag!
Moderator: Eugen Bunaru
Poeme de Emanuela Cazan
***
Pentru mine graba e o îmbrățișare a lumii
un punct mort unde poți gusta totul dintr-o înghițitură
pe podelele unde am făcut dragoste, pașii noștri nu pot fi numărați
totul a fost atat de rapid încat nu am lăsat urme. ne-am înghițit unul pe altul….
și atât!
acum totul are o altă culoare, te iubesc în zilele în care roșul
se preschimbă în verde, dacă întrebi de ce se face roz
este o grabă atat de mare între noi, iubitule!
Dimineața, când tu îți prelungești somnul
eu urmez linia cuorilor schimbătoare ce îmi împletesc părul.
***
Au fost odată doi oameni care legau o sfoară
a fost odată… și acest odată, s-a orpit cândva lângă mine
eram la computer, eram în acest acum cu un puternic miros de oxigen
și dioxid de carbon
pe raftul meu stau doi pitici îmbrăcați țigănește fac statistici despre câte basme
cu a fost odată există
le perindă ca un evantai peste patul meu neglijent cu perne ce cad (cu firescul gust al căderii)
ceva îmi spune că ei ar trebui să chicotească pe tastatură ca niște copii plictisiți care nu caută ceva anume
***
Am simțit că prăjitura mea este prea dulce. Ciudat că în prăjiturile mamelor asta nu pare niciodată posibil. Ele sunt mereu la nivelul optim al gustului .Copii sunt făcuți să le catalogheze ca un must have al memoriei, unde zahărul și scorțisoara se așază pe organele care trebuie, unde ciocolata se amestecă cu zonele unde sângele pulseză cel mai tare, unde mișcarea este mai fluidă unde știm că aromele sunt distribuite de niște mâini care se deschid și se închid așa cum ne dorim.
***
Nu am încercat să lăsăm iubirea nostră pe o masă de călcat
să vedem dacă se extinde dincolo de spațiul cunoscut
nu am reușit să o încălzim decat în nopțile negre, fără stele
când glasul meu este ascuțit și tu nu vrei să îmi vorbești
ne simțim aproape în țipătul asurzitor al negativității
latră câinii secolelor trecute iar noi ne pierdem în așternuturi
care se sting și recreează cu fiecare bătaie a ceasului
niciodată nu ne-am pus iubirea pe sârmele de uscat
ca o Cosanzeană care e fericită că-și arată hainele ude
iubirea nostră udă are un NU categoric (de greutatea unui erou
care și-a pierdut puterile
……asta în nopțile prea albe, cu multe stele.
***
nu înțelegi unde și când să-ți construiești un spațiu
locurile pline îți măresc incertitudinea atunci când zâmbești se mai umple un loc
când stai jos spațiul devine un tablou de neexplorat
câteva sentimente se împletesc cu emoția golului cad peste frunzele îndepărtate de vânt.
mii de epitete se înșurubează în creier.
decizi să te ridici, te cuprinde o amețeală firească și o durere de maraton în piept
de aceea, acum – alegi. atat de tare, nu te mai vezi, te înalți, spațiul se întinde vertical și orizontal
totul se diluează într-o culoare ca și când ai privi dintr-un tren.
Acum te plimbi. Ești iarăși printre culori concrete despre care nu știi nimic.
Poeme de Alexandra Panc
Abisal
Trec de la extaz la agonie cu viteza luminii
și în același timp fac excursii abisale.
Sunt chipul suferinței angelizat,
Într-o continuă antiteză
asemenea unui viking în încercarea lui disperată de a triumfa.
Mă înec în propriile gânduri ca un astmatic lângă Vezuviu
în așteptarea unui răsărit netoxic după o ploaie de meteoriți plini de cianură.
Gafez constant.
Cerneala tatuată în piele mi-a transformat sângele în cel mai letal venin,
pe care nu știu să-l folosesc pentru a mă apăra, ci doar mă scufund în el
ca într-o continuă autoflagelare.
Vraiște
Zorii se întrezăresc
și mă găsesc afundată în singurătate acoperită doar
de veșnica mea dantelă neagră.
Nu-mi simt picioarele, capul îmi zace amorțit
pe masa de mahon.
Sunt înconjurată de un fum înecăcios și sticle goale.
Imagini vagi se derulează succint, dar nu le pot lega.
Soarele îmi arde ochii și simțurile.
Petele de vin sunt mai proeminente ca niciodată
și buclele îmi stau răvășite.
Caut cu disperare o scăpare din abisul dependențelor
dar mă găsesc tot mai afundată în ele.
Sunt într-un cerc vicios
iar amintirile lovesc precum un Molotov.
Narcomana
Draperiile de catifea opresc orice încercare a luminii.
Sunt prinsă într-un somn artificial plin de realism,
trecutul e un prezent pe care vreau să-l simt aproape.
Încerc a mă agăța de el, eșuez fatal.
Tind să cred că există o șansă, dar nu e.
Mă trezesc acoperită de picături mici de transpirație
Sunt într-o stare accentuată de sevraj, nu mă recunosc.
Nu vreau să mă rup de realitate iar.
Vreau liniște și un pahar din acel vin roșu sec
pe care-l beam în doi la asfințit.
Și eu mă scufund iar în dependențe.
Alexandra Panc și Ema Cazan, zâmbitoare, (între paveldaniști veterani…), după o lectură de succes
