Cenaclul ,,PAVEL DAN” vă invită marți, 27 noiembrie, ora 19,oo la o seară de lectură și dialog literar.
Vor citi poezie:
MARIAN OPREA (dintr-un volum în pregătire)
și NATALIA VASILCIN (absolventă a Fac. de Litere, U. V. T.) – debut în cenaclu
Vă așteptăm cu drag!
5 Poeme de
ROXANA DIACONESCU
bokeh
*(setăm teleobiectivul Nikkor AF-S 70-200 mm)
am să te rog să privești în fața ta
e un singur punct de focus în depărtare se topește ceața
peste pereții care se dezbracă ca-ntr-o cabină de probă
și copacii anxioși și decorul stradal unde se mai strecoară doar urme
de cărucioare pentru copii și cumpărături.
am să te rog să te oprești pe-un vârf verde de adidas
un dumnezeu de vreo zece ani încearcă să dezlege-un fundal
din care doar o mămăruță se mai vede clar.
doppler
*(frecvența măsurată crește la apropiere)
în pupile se dilată jupiter
pe-o axă măsurată-n atingeri.
lumina din cămin e mai intensă
și crește-n ritmuri accelerate cât timp apa clocotește-n bucătărie cât timp vântul se macină claustrofob printre pereții de la etajul 4
ultimul con de brad va fi martorul unei încărcări electrostatice trep-ta-te
cât timp părul tău se prinde-n părul meu
cât timp obrazul tău trece pe lângă obrazul meu.
parallax
*(se accesează un website pentru o imagine mai bună)
a pătruns plasticul în lanțul trofic
ne digeră de la interior la exterior ne schimbă sexul
suntem cu toții ovule ivite accidental din plastic
specii hermafrodite și sterile pe cale de dispariție.
accesează acest link:
nu e nevoie să mai porți vreo mască
e destul aer și destule păduri și ape mai clare decât un ultrapixel
prin colțul ferestrei poți ieși dar nu te poți ascunde
placebo
*(se administrează următorul tratament)
să crezi că păsările încalecă avioane
să crezi că toamna încă există
să crezi că-n ochii copiilor mai sunt scântei și nu ecrane
să crezi că dacă te rogi în genunchi va exista pace
să crezi că dumnezeu e mai mult decât un copil curios
ce te caută pe-un TV plin de purici
– încercând să te atingă –
s-au produs coliziuni în toate emisferele
și-am rămas fără farmacii
și fără pastile de memorie.
atractorul lorenz
* (și uraganele au forme de fluturi)
în anii ’90 jocul cu bani se limita la frunze de brusture toți aveam un magazin imaginar la care ne așteptam clienții iritațiile de pe mâini ziceau doctorii că-i râie iar mamele intrau în panică m-am apucat de scris din nevoia de a-l reda pe 5 mi se părea că-n curba lui se află-un adăpost o burtă în care mă pot ascunde aveam caiete întregi cu 5 și-mi plăcea să-l văd pe foaie mi-am dorit mereu să scriu o poezie de dragoste și-am căzut din patetic în insensibil așa că am rămas cu imaginea lui Marion Devis de pe strada Mețianu cum închina un pahar de coca-cola aurolacilor ce mă-urmăreau pe întuneric ca pe-un pokemon viața mea e o căciulă de ustoroi își zicea maică-mea de fiecare dată când mai curăț din ea cred că voi găsi ceva stricat între timp am cunoscut cel puțin 3 numere de mașini un cartier câteva străzi și un conac țigănesc cu un sac de box la terasa de la ultimul etaj și birtul pe unde-și făcea bunicul meu veacul și cimitirul unde e acum știi puiu de când ai plecat sunt 4 ani în fața blocului unde locuiesc s-a așezat frumos un buldozer și a distrus asfaltul pe unde mi-am aruncat dinții cândva și-mi puneam dorințe printre sălciile schizofrenice ale tatei și m-am apucat de scris și-am învățat să respir când te vei decide să desenezi durerea
să-ți ascuți bine creionul
PROZĂ de RALUCA TEODORESCU
A obținut PREMIUL II la Concursul Național Studențesc de Creație Literară, ediția a XX-a, 2018, organizat de Cenaclul ,,Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenților din Timișoara. S-a născut în 1 iulie 1994, la Slatina, județul Olt. Domiciliul actual: în Reșița, jud. Caraș-Severin. A urmat Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, Studii Americane, Universitatea de Vest din Timișoara.
Scurtă auto-prezentare: ,,După studiile de licență, buchisind limba română și cea engleză, am urmat apoi studiile masterale, aventurându-mă prin cultura americană. De anul acesta însă, am două ,,plăcinte” de savurat, fiind studentă la medicină și doctorandă în filologie, unde voi fi preocupată de o mică ramură a literaturii britanice. Și, ca orice filolog la început de drum, era imposibil să nu mă fi atras și spațiul creației, acolo unde încerc să pictez cât mai realist și mai natural tipologii de român/români așa cum fiecare dintre noi le-am întâlnit mai devreme sau mai târziu. Căci, dacă este ceva ce am învățat din multele spații geografice, culturale și științifice în care m-am perindat, e faptul că avem nevoie de sentimentul de apartenență, de regăsire, iar proza mea asta încearcă: să trezească un Ha-ha! Cunosc și eu pe cineva așa!”
E-mail: florina.teodorescu94@e-uvt.ro
Ziua în care am învățat să număr până la 14
Nu cred că se mai întâmplase vreodată ca orașul să-mi pară mai lipsit de vlagă ca acum. Am ridicat ochii din pavajul murdărit de timp și ici-colo dezghiocat din locul ce i se atribuise și n-am văzut decât o mulțime troglodită de tineri cu pas rapid, dar cu fețe încruntate de joburile corporatiste. Restul, cei mai gălăgioși, erau probabil studenți, și ei pe cale să devină mutre acre, dar care deocamdată mai aveau ceva ultime zvâcniri de speranță că vor avea o viață ceva mai palpitantă. Mă oprii, mai mult mecanic, la trecerea de pietoni. Lângă mine un bărbat cu o vârstă greu descifrabilă, undeva între vârsta a doua și a treia. E acolo o zonă difuză, între 40 și 60 de ani și înșelătoare tare. Putea să arate rău și să aibă vreo 45, sau putea să arate tare bine și să aibă vreo 55. Nu-l puteam întreba câți ani are, deși îmi venise de vreo două ori, când își întorsese capul spre mine ca să arunce un ochi spre semafor. Am preferat totuși să fac un pas înapoi ca să-l analizez mai bine și să caut indicii.
– Oh, iertați-mă!
În încercarea mea de marșarier, am călcat-o pe o doamnă fix pe vârful pantofului ei stiletto nude lăcuit. De ce dracu știu atâtea despre pantofi? Doamne iartă-mă! că-s lângă catedrală. Totuși, erau frumoși și după talpa roșie păreau a fi Louboutin, sau fake-uri, dar la cum duhnea a parfum și fixativ, trebuie să fi fost o femeie care găsește plăcere în a-și cumpăra pantofi scumpi. La efectul neghiobiei mele scoase un sunet dezaprobator, dar când mă întorsei să mă scuz se mai lumină un pic la față după cererea mea încurcată de iertăciune, nu fără a-mi trimite o privire dojenitoare și totodată resemnată față de cele 3 linii subțiri lăsate de New Balanșii mei pe vârful ascuțit de piele.
Dar imediat se făcu verde, iar obiectul observației mele, bărbatul cu cioc grizonat dispăruse în mulțimea care trecea strada și care se intersecta acum cu cei veniți din sens opus, făcând mișcările acelea penibile de stânga-dreapta sincron cu cel din față, asta până când unul zâmbește și renunță la orice fel de mișcare, cedându-i colegului de vizavi dreptul de a alege dracului odată pe unde vrea s-o ia. După câteva secunde de debusolare, în care nu încetasem să-mi mișc picioarele în aceeași direcție cu cea a mulțimii scârbite de tranzitul nebun al orei 16:00, îl zării din nou pe prietenul meu: o luase spre Spitalul de Pediatrie și deși n-aveam drum întracolo, membrele mele inferioare cotiră și ele la stânga după cel care pare a fi un Alexandru. Da, chiar pare a fi un Sandu. Nea Sandu pentru prietenii mai tineri și mă gândesc că de-aici încolo îi pot spune și eu nea Sandu.
Îl prinsei din urmă, dar preferai să las câțiva pași distanță, ceea ce nu era foarte ușor, din moment ce nea Sandu se mișca foarte lent, ca într-o plimbare fără vreo țintă anume. Se uită lung după covrigăria din colț și gesturile lui mă asiguraseră că renunțase la idee când deodată își schimbă direcția. Ale dracu picioare, nea Sandule, că și-ale tale fac ca ale mele! Mă puse într-o situație delicată. Nu prea mi-era foame, dar până la urmă un covrig cu susan nu strică, nu?
Nea Sandu a fost toată viața lui, sau, mă rog… De la câți ani, nea Sandule? De la 18 ani meșter în uzina de aluminiu. Și și-a văzut de treabă și-a muncit fără să cârtească. Lua pauză doar ca să-și mănânce merdeneaua cu brânză dulce. Ehee… alea da! merdenele! Aveau brânză, taică, nu ca drăcoveniile astea de acu’, că dai 3 lei pe ele și cauți brânza printre kilele de griș și de foitaj. Are dreptate nea Sandu. Nemernicii ăștia nu mai pun brânză în merdenele. Păi pe vremea mea, taică, totul era de zece ori mai gustos și mai sănătos. Crezi că pe-atunci erau atâția oameni bolnavi ca acu’? Nici n-aveai timp sau voie să te îmbolnăvești, da’ oricum, nu erau atâtea pesticide și otrăvuri ca acu’.
– Dați-mi, vă rog, un covrig cu sare și unu’ cu susan. Numai să mi-i dați să fie calzi.
Doamnei Rodica – bag mâna în foc c-o cheamă Rodica – îi zvâcni un pic mustăcioara de la colțul buzelor când îmi auzi pretențiile. După ce că de 2 lei îți umfli burta cu aluat, în loc să iei de 3 lei o merdenea cu griș, mai ai și pretenții! păreau să spună în cor cele 3 fire tulburător de negre de la colțul drept al buzei superioare – n-am apucat să le număr pe cele din stânga, dar oricum păreau mai multe. Îi dădui doamnei Rodi, un pic rușinat de cearta negroteilor, cei doi lei care deja îmi transpiraseră în mâna în care-i ținusem mototoliți ca un țânc ce se duce să-și cumpere ,,calamele” de la alimentară – asta ca să nu se vadă că am bani mărunți. Mereu mi-a fost groază de bancnotele acelea verzi de 1 leu. Parcă strigă a sărăcie. Strigă a pensie nefericită primită de la poștaș într-un teanc de 5 lei, două de 1 leu și restul, câteva foi aurii de 50. Și mai strigă a talerul de la biserică îmbâcsit de verzișorii sărăciei. Până verificai covrigii să nu le fi plantat tanti Rodica și lor niște pui de negrotei, nea Sandu iar dispăruse din raza-mi de acțiune. Așa faci, nea Sandule? Vrei să te scapi de mine? Întinsei pasul și dădui colțul spre spital. Nea Sandu era doar la câțiva pași înaintea mea. Mmm…m-ai făcut să mă grăbesc degeaba. Nici n-am apucat să-i spun lui tanti Rodi că sar putea să aibă sindromul polichistic ovarian. Nea Sandule, tu ai să o ai pe conștiință. Lasă-l să se simtă vinovat. Nu știe că nu-i o boală gravă. Că așa a făcut și cu nevastă-sa. N-a băgat de seamă că-i bolnavă și-a dus-o la specialist prea târziu. Păi ce minuni vrei să-ți facă doctorul dacă tu n-ai grijă să mai mergi la vreun control, măcar din an în Paști?! Vii la mine să te salvez când tu ai metastază?! Nici dracu’ nu te mai poate salva! Doamne, iartă-mă! că mâine e Vinerea Mare!
Doamna Sandu – nu știu cum o cheamă, că n-am cunoscut-o – să tot fi murit acum vreun an. Lui nea Sandu încă i se mai vede deformitatea inelarului și bronzul adunat în timp în jurul dungii albe lăsată de verigheta ce nu trebuie s-o fi scos-o demult de pe deget. În 30 de ani de mariaj mâinile i sau făcut noduroase; degetele s-au dolofănit direct proporțional cu lărgirea stomacului de la atâtea alune și bere în campionat.
La șase săptămâni a încercat să-și scoată rotocolul de aur de pe deget. Ce rost mai avea să-l poarte? Ioana nu mai era oricum (deci așa o chema! Are sens… pare genul de om care să se ia cu o Ioană.) S-a dat cu ulei, cu săpun, cu dracu’ știe ce n-a dat! Măi, nea Sandule, nu mai drăcui, că e Săptămâna Patimilor. Și tot n-a ieșit blestemăția aia de lacăt de pe deget și-așa că l-a lăsat acolo. I-a fost și un pic frică. S-a gândit că poate Ioana n-o vrea să-l lase să uite așa ușor de ea. Ei, dar ce l-o fi făcut pe nea Sandu să încerce din nou să scoată inelul? Cică a văzut un filmuleț pe internet cu unii ce înfășoară ață pe degetul cu pricina ca să-l îngusteze, bagă capătul firului pe sub inel și apoi trag cu ața de el în jos și uite că nemernicia a funcționat. Bun și internetu’ ăsta la ceva. Bun, nea Sandule, dar de ce nu l-ai lăsat tot pe deget? Ce ți-a venit acum să-l scoți? Nu cumva vrei să agăți tu vreo doamnă singurică? Hă? Ia taci dracului și nu mă mai minți, că nu-s nevastă-ta să te cert! Mie-mi poți spune! Eeehe… ai văzut că se poate?! Și zi așa… e o doamnă la casă la Profiul de lângă bloc. Păi și-ați mai vorbit sau te duci direct la ea să îi zici s-o scoți la plimbare? Mhm… ați mai discutat de vreme, de jegoșii ăia din Guvern… și ea tot cu PSD ține, că dă pensii mai mari. Hai, că-i bine, ce mai?! Sunteți ursiți! Hai, nea Sandule, nu te supăra, că nu mai fac mișto de tine!
Pavajul s-a transformat acum in bitum. E semnul că ieși din sfera turistică a orașului și te îndrepți spre grosolănia cuburilor de beton, în care fiecare familie și-a găsit un cubuleț mai mic, perfect să-ți ascundă în el mizeria sufletească. Ehe, ușor era să-ți primești înainte cubulețul tău. Suficient era să fii muncitor și să nu-ți lași drăcovenia aia de cap să gândească prea mult. Cam așa, cum faci tu acum. Cine, eu?! Cine dracu’ altcineva? Cu cine crezi că mai vorbesc?! Hai, nea Sandule, nu te enerva pe mine! Și te-am rugat să nu mai drăcui că-i păcat de Dumnezeu! Și eu nu gândesc prea mult. Doar mult. Ce-i drept, poate uneori prea mult. Dar mai bine prea mult decât nu destul, nu crezi? Te-am enervat, așa-i? Mereu taci când ești nervos. Eh, nu-i nimic, că-ți trece ție. Știu că ai trecut prin multe și te-nțeleg. Tare bine te-nțeleg. Oh… uitasem că ai cubulețul așa aproape de centru. Înseamnă că trebuie să fi fost tare muncitor și negânditor la viața ta. Bine, te las să mergi la Profi, la tanti Mari. Ha! credeai că nu aflu cum o cheamă? Hai, nu te mai uita așa afectat la mine, că nu-ți merge; știu eu ce știu. Parcă ziceai că nu mai ai ulei și trebuie să iei. Poți să i te plângi că iar au scumpit ăștia al dracului de tare uleiul. Producție proastă, agricultori leneși…pe vremuri, locuri de muncă, dom’le, grânarul Europei. Mi-aș face niște gogoși și mi se terminase uleiul. Oricum, de când cu Ioana, n-are cine să facă gogoși așa bune ca ale ei. Daaa… nu te cred că le faci mai bune ca ale Ioanei. Ca la ea, eu îți spun, n-am mai mâncat. Dumnezeu s-o ierte! Punea și coajă de lămâie și esențe… dracu’ știe cum le descânta că uite-atât creșteau! Și-ale tale?! Eh, păi eu nu te cred, deci de-aia trebuie să-mi faci vreodată câteva. Că eu nu cred până nu mănânc. Cum, unde? Păi, uite vii într-o zi la mine și le facem împreună. Hehe! acum am și ulei. Cât face? Uite aici. Nu, nu-mi trebuie bon. Sărut mânușițele!
Bandit, nea Sandu. Ai zice că după atâta timp s-o mai fi ramolit, dar nu. Hai, că nu mai stau cu matale. Du-te! Du-te să faceți gogoșile! Ai grijă totuși să nu le arzi prea tare! Om bun, dar mă cam enerva că drăcuia cam mult. Tare vorbăreți pensionarii ăștia. Cred că dacă au trecut prin viață pot să aibă opinii pertinente despre orice. Și când colo, ei nu vor decât să-și ascundă mizeria și nesiguranța vieții pe care o mai au de trăit, crezând că dacă devin pasionali când vorbesc despre politică ori sport vor uita cât de nepasionali au fost în viețile lor. Și oricât se străduiesc ei, e acolo un moment, o clipă dintr-o clipită, fix înainte să adoarmă, acolo, pe perna scămoșată și cu materialul rărit de la atâtea spălări, e acolo o nanosecundă când realizează în întregime nimicnicia vieții lor. Dar – slavă Domnului! – că durează atât de puțin acea clipită, încât nu ajung să-și piardă mințile în disperarea înțelegerii lipsei de scop. Și adorm aproape instantaneu, aproape simultan cu acea reverie, iar atunci când se trezesc, dimineața, pierd amintirea acelei fracțiuni de secundă epifanică și dureroasă și își continuă ignoranți, dar fericiți, lătratul plin de o supărare exagerată față de politichia de la TV sau față de noile generații care, aparent, vor cauza Apocalipsa.
Nu-i adevărat! Tanti Adriana, cum să nu?! Voi ăștia, tinerii, credeți că știți tot, dar de fapt nu știți nimic! Ha… dar voi?! Voi ăștia, „trecuții prin viață”, voi credeți că știți prea multe?!
Tanti Adriana e o țâră mâhnită că tocmai a cam ciorovăit-o fiu-su, că în general ea e destul de potolită. N-ar povesti nici în ruptul capului cât de rău o duce Georgică al ei sau cât de bolovănos se comportă cu nevastă-sa. Ei, dar lasă că nevastă-sa și-o merită! Păi dacă i-aș fi comentat eu la omu’ meu așa cum face ea, mi-ar fi scos bojocii pe gât și nu alta! Dar Georgică nu e chiar ca tac-su. E chiar băiat bun. Muncește, nu umblă după femei… eh, și dacă ar mai umbla, ce?! Așa-s bărbații! Avea mămica o vorbă… zicea: „Fată, io-ț spui că așa cum nu e copil pe lumea asta care să n-aibă mamă, tot așa nu e bărbat însurat care să n-aibă amantă. Așa i-a lăsat Dumnezeu. Tu, în schimb, să nu ridici ochii la alt om. Tu să-ț vezi de casă și de copii, să nu te râdă lumea!” Și crezi că d-aia nu mi-am ținut eu casa în ordine? Nimeni nu ne-a vorbit de rău. Crezi că nu știam când ținea vreo femeie??? Au, au! imediat știam, că atunci venea acasă și nu se lăsa până nu găsea zor de scandal. Și mă luam cu el în gură și nu mă lăsam până nu-l făceam să-mi dea vreuna. Taci, că dau! zicea. Dar eu mai abitir îi urlam câte ne-a dat mămica și cum mă-sa doar nea băgat ceartă în casă. Eh, atâta îi trebuia: să zic de mă-sa.
Masochistă tanti Adriana. Deși cam toate femeile sunt într-o măsură. Fir-ar! Am ajuns să generalizez! Ne-am așezat împreună pe aceeași bancă.
– Se poate?
– Desigur!
Are papuci negri, din două breteluțe împletite și unghiile de la picioare făcute cu ojă Ruby Rose luată de la ABCul cu de toate, de un roșu închis, nuanța vârsta-a-doua. La mâini aceeași nuanță, dar ciobită la vârf de la buretele de sârmă cu care freacă muncitorește fiecare oală. Mai sus, pe fața dorsală, are pete pigmentare (recomand Redupetin, ajută la controlul nivelului de melanină din piele), iar degetele ei, ușor deformate dau semnele instalării unei artrite reumatoide. Își puse cele două plăsuțe între picioare și se juca acum inconștient cu mânerele de plastic, foșnindu-le într-un mod exasperant. Prin plasticul subțire și dungat vedeam dovezile a 2 kg de căpșuni și unul de cireșe. Așa prețuri n-a mai văzut! Nu le scad ăștia deloc!
Marcel al meu a fost om bun. Și ce dacă mă mai atingea uneori? E bărbat. Asta înseamnă să ai bărbat în casă. Și dacă se ducea la alte femei, ce?! Nu tot acasă venea? Nu tot la blidul meu cald se întorcea? Că alea ce-l primeau pe el nu erau femei de casă. Cu alea își astâmpăra năduful, dar viața lui tot acasă era, la nevastă și la copii.
N-ați auzit de feminism? Ăia ce zic că femeile sunt egale cu bărbatul? Ăia. Hmm… o prostie! Păi, da’ ce? Le face femeia pe ale bărbatului ca să fie egală cu el? De ce a făcut Dumnezeu bărbat și femeie, dacă femeia era suficientă? Să fi făcut doar bărbați sau doar femei… să vedem, mergea? Și oricum, mie mi-a plăcut dintotdeauna să am casa aranjată, curată, mâncarea caldă pe masă, copiii îngrijiți… nu să mă râdă lumea că stau coconește la coafor și las bărbatu’ să facă treaba de femeie. Deci, nu sunteți feministă? Deloc! Astea-s prostii inventate de femeile leneșe care ar vrea să pună bărbatu’ și la strachină. Cam așa încearcă să facă și Lili a lu’ fiumiu, dar o potolește Georgică al meu imediat. Îi scoate din cap una-două cărțile alea ce le tot citește și foarte bine face! Puiul mamei, seamănă cu tac-su!
Tanti Adriana, nu mă așteptam să mă amuzați așa tare! Deci femeile care vor egalitate cu bărbații sunt doar niște leneșe? Aha! Leneșe care stau toată ziua cu nasu-n cărți și pe care nu le ia nici ăla cu coarne de neveste! Și o iau razna, săracele, dacă rămân așa, nemăritate. Păi, zi și tu: cine să le ia? Că zice bărbatu’: „Dacă mâncare nu-mi face, hainele nu mi le calcă, curat nu, copii nu vrea că ea e stăpână pe corpul ei și vrea să se păstreze tânără, păi atunci de ce să-mi mai iau nevastă? Să-mi mănânce nervii și banii? Și mâncarea pe care o fac tot eu? Mai bine stau naiba potolit!” Așa zice.
Cred c-am agitat-o prea tare pe tanti Adriana, că deodată se ridică și plecă pornită spre scara blocului de vizavi. A rămas cu teama că iar stă prea mult plecată de-acasă și iar o ia la rost Marcel. Desigur, pe bună dreptate trebuie să o scuture nițel să vadă unde a întârziat atât. Să știe de frică! Plus că tanti Adriana știe că din dragoste o face. Că gelozia nu vine dacă nu e și iubire… nu?! Mă ridic și eu la fel de repede, încercând să rup parcă rădăcinile îndoctrinării ce văd că mi le-a plantat și mie la rândul ei Adriana. Ar face o grădinăreasă strașnică. N-observasem până acum, dar deja s-a-ntunecat. Întunericul o speriase pe biata femeie. Nu mai poți acum avea curaj să stai pe străzi noaptea. Am uitat totuși să o-ntreb ce-a pățit „omu’ ei”, dar din ce a povestit, nu m-aș mira să fi avut vreo ciroză hepatică. Ba nu, că nu făcea Marcel al meu de-astea! Nu le trăgea la măsea, dar de fumat zici că era furnal! Cancer. Plămâni? Ăhă. De ce v-ați întors? Merg să iau pâine, că am uitat ca Pământu’! Ne-am luat cu vorba și-am uitat. Da, tanti, păi așa fac eu: am un dar să fac oamenii să zică tot ce vreau să știu despre ei. Al naibii dar! Te ajută cu ceva? Mă ajută să uit… ba nu! Mă ajută să cred că uit. Cancer. Plămâni. Vedeți?! Nu uit.
Scârțâitul tipic românesc al ușii unui Logan galben, zgomotul închiderii și privirea lui Sorin care parcă spune „Zi dracului unde vrei să te duc!” combinate, îmi amintesc că am și eu un cubuleț la care să ajung. O las în urmă pe tanti Adriana, care acum deschide ușa de termopan a minimarketului plină de reclame la Lay’s, Nescafé și Coca-Cola, prinse cu scotch-ul vizibil rupt cu dinții, poate chiar de tanti Mari. Cum care tanti Mari? Prietena lui nea Sandu! Îl ajută să facă gogoși. Hehe… eu cred că Mari îi face gogoși lu’ Sandu și el îi vinde ei gogoși pe bandă rulantă.
Sorin începu să râdă energic la gluma lui. hehe… hehehe. Văd cum i se scutură țesutul adipos pe sub tricoul Adibas. Ce-ți mai fac copiii, Sorine?
Deodată îi pieri rânjetul din oglinda retrovizoare și scoase un „Aaaa…” cu o pantă descendentă a tonalității și așa de aerat încât era ca o jumătate de oftat. Mai dă-i dracului de căpcăuni. Niște proști! Aia sunt. Numai bani, bani, bani, BANI! Păi, de unde să vă dau, mă, atâția bani?! Că muncesc de dimineața până seara, mănânc o dată în zi, că zic să nu pierd timp și nici să cheltui bani. N-am mai luat concediu de nu știu când și mă trezesc în toiu’ zilei cu Dani: „Hai, tati, ne duci și pe noi la mall?” Da, sigur! Cum dracu’ nu?! Că mașina asta merge cu hai-tatiuri și cu te-roguri, nu cu benzină. Și după ce c-o duc, zice: „Îmi dai și mie niște bani ca să mergem la film?” Fi-ți-ar mă-ta aia, că ți-o mai dau! Eu stau pe scaunu’ ăsta toată ziua că am făcut și hemoroizi de la atâta stat (Prea multe detalii, Sorine! Scuze!) și am de-a face cu toți nebunii (hehe… subscriu) și tu iei banii mei munciți să îi dai la cinema?! Da’ la televizor nu dau ăia tot filme? Alea ce-au? Te duci să-ți iei popcorn cu 15 lei, da’ dacă îți face mă-ta floricele la ceaun cu 2 lei, ce-are?! Te râșcâie pe gât?
Cine m-o fi pus să îl întreb de vorbă? Nu mai tace ăsta neam! Bine că nu l-am întrebat de politică. E beznă de-a binelea și deja răcoare. Crap un pic geamul. Voci de pietoni. Închid la loc. Am ajuns deja la al 14-lea. Azi a fost numărul 14. Norocosul câștigător al numărului 14. În 3 ani. Unii zic că stau destul de bine, că la ei deja e „fără număr”. Eu zic că să stai bine înseamnă să n-ai niciunul. Hai, unu-doi. Nu paișpe. 14.
Ce faci, Sorine? De ce taci? Zi ceva!… Bă, n-auzi? Mai ții minte cum te bătea mă-ta când erai mic că ai băgat bobocii în butoiu plin cu apă și i-ai înecat? Sau zi cum s-a cherchelit tactu și arunca cu cocenii după tine. Ce știu ăștia tineri? Ei n-au auzit de minge, de mersu’ la câmp. Vor doar bani, filme, distracție și atât. Hai, de ce nu te-apuci să-i critici?
– E bine dacă vă las aici?
– Ăăăă…da, e foarte bine. mulțumesc! adică, trageți un pic mai în față, la ultima scară. TOTAL: 16,80 lei.
– Dați-mi 16, că e bine așa.
Îi dau 20. Caută cu lene restul. Mi-a luat Dani to măruntu’, că v-am zis că mă stoarce de bani.
– Lăsați așa. Să aibă să cumpere floricele pentru ceaun.
– Mulțumesc! La revedere!
– Mda…o seară frumoasă!
Îmi luai ghiozdanul de pe banchetă și pornii spre scară. 22:26. Decent. Văd că vin din ce în ce mai devreme acasă. Se întărește sufletul. E bine… m-aș duce să iau niște ciment, dacă aș ști că l-ar rezolva definitiv. Treapta 1. 2. 3. Din ce în ce le urc mai agale. Am un nod în gât și gâfâi. Trebuie făcut sport. Musai! Treapta 7, 8, 9. Pfiu. S-a stins becul. Bâjbâi pe întuneric. 12, 13, 14. 14. 14. Mă opresc pe 14. Ar mai fi doar două până ajung acasă. Bine că stau la etajul unu. 14. Iar s-a stins becul. Aș putea să fac popas aici, pe 14, dacă tot. Aprind ecranul telefonului, dar văd din ce în ce mai în ceață noile știri. Pic… o picătură pe ecran. Și încă una. Așa tare transpir de la câteva trepte?! 14, mai exact. Musai trebuie să merg la sală. Scot un șervețel să mă șterg pe frunte, deși era uscată. Mă ridic și sar peste cele două trepte, ajungând direct în fața ușii. Deschid. Mă trezesc cu niște ochi cunoscuți în față și apoi cu o îmbrățisare interminabilă.
– Hei… ce faci? Cum ți-a fost ziua?
– Pff… a fost… Își ridică fruntea de pe umărul meu și mă privi în ochi.
– Una din zilele alea nasoale? Ai pierdut pe cineva?
– Mhm.
– Știi că nu e vina ta, nu?
– Mhm… știu. Se uită parcă și mai intens în ochii mei și apoi mă străbătu cu privirea prin fiecare por al feței. Își ridică mâna să îmi aranjeze firele de păr ce-mi dezertaseră pe frunte și apoi își lăsă degetele să-mi alunece pe obraz. Iar după câteva clipe mă făcu să iau parte la tot procesul prin care îi răsări un zâmbet înțelegător pe față.
– Hai înăuntru! Tocmai făcusem niște pop-corn și voiam să mă pun la un film, ceva.
Încep să râd. Sper că nu-i făcut la ceaun.
Au citit Roxana Diaconescu – poezie și Raluca Teodorescu – proză. Aici, scurtă pauză de meditație, pe texte, înaintea comentariilor. Foto – Alex Colțan
Înaintea lecturii, mici exerciții de scriere creativă. Au… concurat Marian Oprea, Roxana Diaconescu, Raluca Teodorescu, Eduard Blănaru și Mădălina Bălănescu. Au asistat Eugen Bunaru și George Lână. Foto – Alex Colțan
Inspirație ad-hoc… Roxana Diaconescu e în căutarea efectului poetic… dopler! (vezi poezia citită). Alături, îi ghicim pe Alex Colțan și (un pic) pe Mădălina Bălănescu (încă visând la Antalya). Foto – Eugen Bunaru
Un fragment de … cenaclu, interferențe generaționiste cu Raluca Teodorescu, Eduard Blănaru, Marian Oprea și Valentin Moisi
