„ Arta, atenţia, disciplina” : Cristina Ispas
În data de 24 martie primim vizita Cristinei Ispas, care ne oferă spre analiză poeme din viitorul volum – „ Avioane moi”.
Eugen Bunaru îşi începe alocuţiunea prin observaţia că poeziile citite sunt foarte unitare, însumând un fel de jurnal al anodinului, o odisee a cotidianului, care trezesc amintirea Elenei Vlădăreanu. Spre deosebire de congeneri, însă, poeta din capitală nu mizează pe exhibările sau violenţele la modă. Avem, prin urmare, de-a face cu o scriitură albă, de sub care răzbate tensiunea existenţială, obţinută prin acumularea de amănunte – căci autorul are o privire atent îndreptată asupra detaliului. Există în aceste versuri o osmoză şi o ruptură între proiecţia exterioară şi universul intim, camuflat, caligrafiat foarte fin, o oscilaţie continuă între tandreţe subtilă şi erupţia către abis, spre un dincolo de fantasmagoric. În definitiv,„ arta, atenţia, disciplina” par să circumscrie crezul poetic al scriitorului. În continuare, criticul nostru subliniază, ca şi C. Ungureanu, o foarte bună stăpânire a scriiturii, o inteligenţă poetică care nu lasă loc de rateuri. Totuşi, pe alocuri, unele imagini parcă ar merita corijate, iar tonul scapă, uneori, din firescul discursului, prin sentenţios.
Monica Stănilă recunoaşte aici o poezie biografică, din care apreciază ritmul calm şi lent, personalizarea obiectelor, prozaismul. Efecte bune se obţin prin folosirea unor imagini antinomice, prin revenirea asupra unor lait-motive – precum o făcea Mircea Ivănescu – , prin forţa detaliului. Cristina ştie să îşi aşeze foarte bine în spaţiu personajele şi să depăşească impresia de prozaism, poate să aibă umor, dar şi să sugereze un fel de recapitulare a copilăriei. Poemul „cinci” sparge, însă, tiparele, prin furie, revoltă.
Pentru Marinel Oprea, Cristina scrie mult mai „curat” decât ceilalţi colegi de generaţie. Are o tehnică foarte bună, se mişcă pe spaţii calde, intime, luminoase, dar uneori se simte nevoia de trăiri mai puternice şi de un salt peste persoana I.
În opinia mea, poezia citită perpetuează ideea cenuşiului cotidian, pare una cinematografică, descriptivă, cu unele trimiteri spre metafizic, copilărie, abundă în formulări şi imagini reuşite. Există şi o anumită fibră ( post ) structuralistă în discursul de astăzi şi poate tocmai de aceea nu se forţează trăirea. Totuşi, jocul simplităţii poate fi unul extrem de înşelător, aşa încât vigilenţa trebuie să fie maximă.
Ana Maria Puşcaşu remarcă imaginile care se succed ca într-un film, mai mult sau mai puţin accelerat, cu unele opriri asupra detaliilor.
După Ariana Perhald audierea unei asemenea poezii se asemănă intrării într-un tunel, din care răsună acorduri spiritualizate gen The Cure.
Ioana Duţă apreciază biografismul, ca bun substrat textual şi tehnica foarte bună. La un moment dat, autorul pare că dispare din text, are nevoie să fie căutat, ceea ce constituie o provocare.
Andreea Dudă este de părere că poezia marşează pe exprimarea autentică a vieţii, dar conţine şi o doză bună de relaxare.
În finalul întâlnirii noastre, invitata îşi exprimă intenţiile şi ne mulţumeşte. Ne despărţim în grabă, căci trebuie să prindă trenul, aşa că îi urăm pe fugă drum bun şi la bună vedere. Marţea viitoare voi citi eu un fragment dintr-o proză mai lungă. Nu, nu este despre criză; nici despre viroză. Până atunci, toate bune.
