Atunci am aruncat cosnita in drum, cat mai departe

Atunci am aruncat coşniţa în drum, cât mai departe

Veneam toţi trei de la pescuit. Pădurea era mare şi întunecoasă. Când eram mic, credeam că în pădure trăiesc lupi şi vrăjitoare . Acuma nu mai cred. Tovarăşa ne-a spus că în ţara noastră nu mai există vrăjitoare, dar eu ştiu că baba Wanda le face farmece copiilor.

Cel mai bun era Alui Iavolschi, prinsese patru cleni şi o mirenuţă. Eu nu am avut greieri, nici ţapi de iarbă şi el nu mi-a dat. Nu prea avusesem nici pâine. Mă fac că îi pun coarne, în joacă. Ţipă la mine, dar nu mă prinde. Petrică nu zice nimica, bate captalanii cu undiţa. Nu prea ar vrea să se ducă acasă, să îl certe maică-sa că nu scrie. Nu prea învaţă Petrică ăsta. Pe trimestrul doi, când ne-a chemat tovarăşa să plângem moartea Eroului Stalin, el făcea gură de broască.

– Ce faci, mă, îmi dai poza ? îl întreabă Alui Iavolschi. Toată şcoala ştie că Petrică are fotografia lui Dobay, de la Ripensia.

– Hai, mă…Două ture, pe biţicla lui taică-miu, ce zici ?

Eu îmi ridic pantalonii. Îi pun iară coarne.

– Mă, tu capeţi bâtă, îmi spune băiatul, dar nu-l bag în seamă. „ Dă-l frasului, nu mai vorbi cu ăsta”, mi-a spus mie taica, „ într-o zi o să-l aresteze miliţia şi pe el”.

Ne întâlnim cu femeile care spălau în vale.

– Bună ziua, le zicem noi.

– Bună, sare una cu gura, tiiiii, ce mai pescari ! …Ce-aţi prins voi acolo?

– Peşti, le răspunde Alui Iavolschi. Se auzea lătratul câinilor. Pe ţarină, lângă lanurile de cucuruz, copiii alergau după lopta de cârpe.

– Îţi dau un ceas vechi, din timpul războiului.

– Din timpul războiului?

– Nţţ, am toate ceasurile din lume, dă din cap Petrică, ruseşti, nemţeşti…. Am unul uite-aşa de mare, şi ne arată cu mâna.

– Hai, mă, că doar nu-i din Bucureşti !

Atunci din ocol se repede la noi un cal negru, calul lui Soare. Ne tragem la o parte, să nu ne omoare. Soare trece în fugă, cu hamul în mână .

– Bată-ce mama lui Dumnezo! .. Era tot negru şi transpirat : L-aţi văzut ?

– Da, îi spun eu, a luat-o în sus, pe deal.

Se făcea noaptea, apăruse luna. Ne iese înainte un cârd de gâşte albe.

Pe la nana Iulea, Petrică sare gardul şi rămâne la prune. Petrică ăsta-i cam bolând. Mătuşa îşi chema puii din curte.Mie îmi era ciudă că nu prinsesem nimica, dar nu voiam să mă duc acasă, să mă pună la lucru. Alui Iavolschi mergea înainte, cu capul în jos. Taică-su era din Moldova, venise la boierul Mocioni ca să sugă sângele poporului, cum ne-a zis tovarăşa, bine că l-au arestat. Eu nu prea înţelegeam cum ne sugea Boşi Iavolschi sângele, că nu avea dinţii buni. De atunci, pruncul lui nu mai ieşise în drum.

– Vrei un peşte ? se întoarce la mine.

– Pe ce ? Îmi plăceau peştii fripţi în untură, îţi crănţăne-n dinţi când îi mănânci.

Nu mi-a răspuns şi a încetinit pasul.

– Ştii să prinzi ţapi de iarbă ?

– Nu ştiu, îl minţesc. Nu-i spun că vara trecută am fost cu Alui Mitruţ şi am prins singur douăzeci, cu pălăria. „Pruncul de chiabur nu trebuie să afle totul”, mi-a zis mie taica.

Lumea intrase prin case şi aprindea lămpile.

– Păi, mâine te învăţ …. Ai larve ?

– Ce ? Văzusem la picioare o piatră strălucitoare, aproape albastră şi am băgat-o în buzunar. Mi-am ridicat pantalonii.

– Larve de viespe, coşniţe cu larve ai în pod?

Eu unul ştiam că viespile trăiesc în pădure.

Am trecut pe lângă puntea cea mare. Băiatul nu mă băga în seamă, călca ţanţoş, cu punga în mână.

– Nu ştii nimica, face el mai târziu. Merem la mine să îţi arăt, am plin de coşniţe !

Pe drum, mă tot grăbeşte, dar la casa Polonezului ne oprim şi facem concurs. Nu nimerim pisica de pe acoperiş şi o luăm la sănătoasa. În faţa mea fâlfâia cămaşa lui Iavolschi, din aia lungă, luată pe puncte. Mă dureau picioarele.

– Hai, mă, mai repede, că vine noaptea !

Nu îmi prea venea să mă duc la el, dacă mă zicea cineva? Dar tot trăgea de mine.

– Să vezi ce prindem mâine!…. Habar n-ai !

Mă vedeau toţi oamenii.

– Şi dacă mă muşcă viespile?

– Nu te muşcă, că le afumăm!

Alui Iavolschi ştia mai multe, trecea pe a şasea. Când deschise poarta din ocol, i-am auzit pe vecini certându-se . Soră-sa dormea în căruţ, lângă uşă.

– Mamă! strigă băiatul, intrând în casă. Dar maică-sa nu era acolo, o fi prin spate, în şură. În bucătărie era curat, pe ladă o raţă de lemn. Băiatul căută un bât după sobă, luă o cutie de chibrituri şi un prosop.

– Să vezi ce le dăm noi acuma ! Să vezi ce mai duhănesc ! Înfăşură cârpa în jurul bâtului. Mă urc pe scară, după el, dar mi se cam înmuiaseră picioarele. Sus era beznă, ca-n jocul„ în America e noapte”. În jurul nostru bâzâiau viespile. Aş fi dat orice numai să cobor.

– Mamaaaa! zbiară dintr-o dată pruncul, cu vocea puternică, aspră a lui taică-su. Mă lovesc de ceva care mişcă, apoi dau de un picior. Simt că întunericul mi se strânge în burtă şi nu mai pot să răsuflu . Ceva ca un corp negru se răsucea pe deasupra, atârnat de o funie.

– Mamaaa! …

– Ce-i, mă ? bâlbâi, îmi clănţăneau dinţii, ieşirea nu mai era pe niciunde. Chiar se urcase mama lui Iavolschi să strângă toate coşniţele pentru peşti ?

– Mamăăăă….Mama mea ! Lângă mine, în întuneric, băiatul trăgea de două picioare desculţe. Am rupt-o la fugă pe gura podului, de nici n-am mai atins leţurile scării.

Afară, am văzut că ţineam în mână o coşniţă goală, din care toţi puii de viespe crescuseră şi pe urmă îşi luaseră zborul.

Alexandru Colţan