Cred că asta-s eu, familia mea-i în seară şi-s
razboaie ce nu se mai privesc în faţă, dacă-şi
spun adevărul, să scrii despre cele mai vechi
lucruri,
Airplain, de sus, aripa ta ridică a săracie, un
viitor în care ne numim cu toţii la fel- da’ îmi
vine
să râd, aş lăsa şi-o ţigară să-mi scrie numele în
fum.
Ca acele alea de gheaţă ce-mi plutesc în coadă,
astea-s urme, cred, astea-s ca veştile despre
Dumnezeu de nu-mi apare chipu’ lui dar lungile
gene. .
Crede că mă doare că-s aşa departe, în înserare
de-s ai mei ori eu plutesc într-un ghem
– într-un fir ce-l tragi la tine să-l săruţi,
putem fi
din nou la muntele cu fete frumoase, să nu mai
sorbim din cer doar norii ca sângele.
