Basarabia – România. Proză scurtă
11 decembrie 2009. Ne adunăm, de data aceasta în plină furtună post-electorală, pentru audierea invitatei Natalia Graur, elevă încă la Chişinău şi a Octaviei Sandu, în ipostaza ei inedită de prozator. La şedinţă desantează, de asemeni, artistul basarabean Ghenadie Popescu şi scriitorii Tudor Creţu, Alex Potcoavă şi Oana Doboşi.
Pentru Eugen Bunaru, textul fără titlu al Nataliei – autor recomandat, de altfel, de Dumitru Crudu – dovedeşte o bună stăpânire a temei, o maturitate câştigată printr-un exerciţiu tenace al scrisului. Proza este vie, alertă, nu ne lovim de gafele sau stridenţele începutului, dialogurile sunt fireşti, predomină bunul simţ al detaliului, observaţia fină, pe alocuri se degajă chiar un fior liric. Subtextul pare încărcat de o oarecare fragilitate, combinată cu forţă, ceea ce ar aduce în discuţie un aer subţire de proză rusească. Câteodată, parcă, tonul poate să patineze în artificial şi ar mai fi unele probleme cu strunirea sau concentrarea frazelor. În tot cazul, textul întruneşte merite şi culege felicitări.
O primire foarte bună are şi Octavia, care ne citeşte „Unde e Ioana?”, „ Între trezie şi moarte”, „El a rămas pe vapor”. Surpriza e cu atât mai mare cu cât textele, redactate de cineva care scrie de obicei poezie, sunt de foarte bună calitate. Este vorba despre fragmente foarte concentrate, de tipul notaţiei jurnaliere, care ar putea specula fără probleme sâmburele epic pentru a câştiga o deschidere mai amplă. Se constată o bună tăietură a frazei, ritmul este bun, momente în care firul naraţiunii atinge oniricul. Unele pasaje ne trezesc amintirea Hortensiei P Bengescu.
Că avem de-a face cu lecturi de foarte bună calitate întăreşte şi Tudor Creţu. În privinţa Nataliei, descoperim o proză de stare, construită cu atenţie, din care ar merita subliniată ultima secvenţă. Unele lucruri scapă, însă, cum ar fi dialogurile şi, poate, o amprentare mai apăsată a universului de la Chişinău. Octavia ne demonstrează o proză psihologică, în care textul se compune prin dilatare senzorială, cu insighturi onirizante, secvenţe sudate care ne conduc la ideea de cronică de stare şi trimit spre impresia de proză lirică, poematică. Autorul reuşeşte să impresioneze de la primele rânduri, ceea ce se întâlneşte destul de rar în lumea literară. Merită felicitări şi pentru curajul de a fi sentimental, într-o manieră temperată, naturală şi profi.
Pentru Alex Potcoavă, ambii autori îşi depăşesc, pe pagină, vârsta. Natalia scrie într-un ritm alert care stârneşte şi păstrează interesul, cu o oarecare încărcătură violentă, inerentă autorilor tineri. Un discurs fără stângăcii. Octavia reuşeşte să creeze o atmosferă şi personaje credibile, ba chiar sondează cu succes lirismul şi mai multe medii. Ar merita menţionată şi sarcina oralităţii pe care autorul şi-o asumă şi de care se achită foarte bine.
Din punctul meu de vedere, Natalia reuşeşte să învăluie prezentul brut, aşa cum îl cunoaştem cu toţii, agresiv şi deconcertant, într-un aer de candoare adolescentină. Ni se derulează înainte un crâmpei din lumea primelor iubiri, cu tot ce înseamnă aceasta – descoperirea realităţii frustrante, conflictul între generaţii, atitudinea rebelă – numai că autorul ar trebui să încerce mai des să se detaşeze de patima notaţiei senzorial-emoţionale, de amănuntul fotografic, să suprime unele adjective, să-şi măsoare frazele. Întâlnim, în schimb, unele elemente inedite, care ar ţine de un specific local. Proza Octaviei îmi pare foarte reuşită, matură, subiectul şi modul de a scrie sunt urmărite cu ştiinţă şi naturaleţe, asistăm aici nu doar la un story, ci la o pendulare între detaliul încărcat cu semnificaţie, povestire şi trimiterile spre liric sau filosofic.
Moni Stănilă apreciază talentul şi intuiţia Nataliei, dar şi culoarea locală – arhaismele, regionalismele, trimiterile spre Chişinău, care nu pot scăpa unui ochi avizat. Proza Octaviei place, de asemeni, descoperim aici, pe lângă talent şi intuiţie, o abordare mai tehnică a temei literare. Finalurile sunt foarte bune, în ambele cazuri.
Dafina David consideră că ambele autoare au adus texte de foarte bună calitate, fluente, în care dialogurile curg natural.
Ana Maria Puşcaşu subliniază începutul prozei Nataliei, asemănător, prin frenezie, cu „Măcelul” lui D. Crudu. Ar fi fost şi mai bine dacă am fi avut timp să ascultăm, suplimentar şi „ Reeducare”, scris de Octavia.
În final, Natalia şi Octavia îşi mărturisesc intenţiile şi părerea.
Iată că, pâş-pâş, ieşim şi din anul 2009. Un Crăciun fericit şi un an nou cu sănătate din partea cronicarului ! La Mulţi Ani!
Alex Colţan
