Un pas de porţelan e vechea ta înfăţişare, de-o ţin
încă minte şi-mi bate de dimineaţă cu pumnul la geam.
Un burete uscat şi prăfuit se ştie lega în berea
cu picăţele sărate de covrig- pas de porţelan, bubiţa
roşie din limbă,creasta verde de-şi face înţelesul
peste zgomotul din birt.
Aripa mea creşte dar eu sunt trează, diferenţa-i
ca lupa Doamnei, troznită de copertele scrise prea mic.
Aripa mea creşte, aproape-aude jocul din tălpile tale
şi gura sorbind din ceaşcă restul de cafea.
E o lună ce-o să se cheme Caşcaval, e un caşcaval
ce n-o să-şi săreze din respiraţia-i lăptoasă trandafiriul
zor; şi haina trasă pe umeri se va destrăma ca un
ghem care niciodată n-a început să ţese..
Înainte e un pas de porţelan, aşteaptă săgeata să-l
ducă pe trepte aburite de lemn
– guri rele insinuează patul proptit în teancuri boţite
de ziare şi asfinţitul descrăpat sub geamuri.
Sunt căutate cuvintele dar aripa mea creşte, teama-i
de şchioapa creioanelor rupte pe foaie- deşi căutate,
cuvintele, nu-i loc de ele în pereţii lor dubli,
diferenţa-i de moment, propta ta-i goala ca un pui de
timp şi jocul tălpilor tale le ştie dumiri mai mult
pe toate de toate astea.
