3 noiembrie 2009. Citesc Bogdan Cazacu – proza „ Porcotanul” şi Daniel Rău – poezie.
E. Bunaru începe cu observaţia că este vorba despre o povestire care tratează mediul studenţesc, local, cu conţinutul ei de tentaţii, speranţe şi plictis. Textul denotă reale calităţi literare, are momente bune, nervoase, pigmentate cu umor – nuclee ce ar merita exploatate – dar suferă de lipsa tensiunii. Observaţiile scurte sunt percutante, există mult dialog, dar limbajul pare că nu este bine controlat, artificios, iar argoul, ne-natural. Un personaj ar trimite spre U. Eco. Proza ar trebui revăzută.
Ciclul lui Daniel reprezintă, în schimb, o frumoasă surpriză, el pare să ne readucă „poezia acasă”. Prima sa parte este o încercare de poem –fluviu, care reuşeşte să configureze un topos propriu, are o respiraţie amplă şi o tonalitate ce ne aminteşte de poezia imnică, de N. Stănescu, stârneşte ecouri din Biblie şi accente melodice de factura psalmilor. În partea a doua, tonul se schimbă în aforistic şi sentenţios, poezia devine vizionară, se transformă în incantaţie, reuşeşte o solemnitate gen C. Perţa. Descoperim, aşadar, curajul de a urma o linie neoromantică, atemporală, fără devieri în vetust, căci poezia îşi menţine reflexivitatea, Daniel are priceperea de a topi elementele conceptuale într-un limbaj care capătă carnalitate, deşi uneori discursul poate deveni încărcat sau preţios. Există versuri şi imagini foarte frumoase, caligrafiate cu mare fineţe, dar ar mai trebui lucrat la eliminări, asupra retorismelor şi surplusului verbal.
Miruna Vălungan consideră tema prozei interesantă – banalul cotidian şi subliniază unele pasaje reuşite. Totuşi, povestirea este slabă din punctul de vedere al personajelor şi limbajului, iar unele observaţii devin neinteligibile. Poezia place, are o bună muzicalitate, ba chiar reuşeşte să îşi creeze, în jocul cu cuvintele, o tonalitate personală. Îmi sună telefonul.
După părerea mea, proza pare într-adevăr un text la prima mână, care îşi asumă un subiect pretenţios – adolescenţa. Nu este vorba despre o încercare după şablonul clasic, de aceea nu se urmăreşte o intrigă sau acumularea unei tensiuni, ci avem mai mult de-a face cu o povestire de atmosferă, voit neclară, dezordonată, ce mizează pe confesiune şi veridic, în care întâlnim oralitate, ironie, poantă, tragism şi locuri comune, precum la Salinger. Din acest punct de vedere, dialogurile par reuşite, în schimb titlul pare lipit de text, persistă unele probleme de limbaj şi ar trebui clarificată distanţa faţă de pateticul inerent vârstei.
Poezia îmi pare, de data aceasta, de foarte bună calitate, în special în prima ei parte – căci a doua, văzută ca un ciclu al naşterii –morţii unei emoţii, eşuează în aforistică şi filosofie. De remarcat atitudinea bivalentă faţă de religios – tonul solemn, dar şi ironia fină, care urcă până la parodiere. Fluxul poetic ia fiinţă ori prin bruscarea textului cu imagini puternice, ori prin deducerea lor, firească, a unora din altele. Întâlnim unele pasaje de joc sintactic şi intertextualitate şi altele, de tăiere a frazei din scurt, în care sugestia aminteşte de haiku. Sună telefonul.
Pentru Monica Stănilă, în cazul ambilor autori am avut parte de o lectură exclamativă. În ceea ce priveşte proza, persistă o oarecare inconsistenţă, momente de necredibil, căderi în livresc. Anumite pasaje ar mai trebui dezvoltate. Daniel scrie o poezie cu nerv, în cheie barocă, ştie deja să-şi crească substanţa textului, să-şi taie versurile, iar folosirea cifrelor ca titlu îi aminteşte de un I. Matiuţ. Există şi o nuanţă religioasă, psalmică – poemul cel mai metafizic este „ Trezirea”. Repetiţiile sunt bine utilizate, în schimb afinitatea spre Nichita duce la forţări de limbaj, iar dativul posesiv poate să strice.
Iuliana Kiss consideră că proza reuşeşte descrierea atmosferei studenţeşti, textul este scris cu febrilitate, totuşi, pare neterminat, nu avem un deznodământ clar; poate i s-ar potrivi mai bine maniera epistolară. Începutul este dur, apoi cursul poveştii cade în liric, cu unele clipe de hiperluciditate. Poezia este melodioasă, „ Scrisoare” are o oarecare fluiditate, ca permutare de cuvinte, folosirea laitmotivelor pare potrivită, dar sunt şi scăpări de punctuaţie.
Dafina David este de părere că ambele lucrări sunt bune şi la nivel tematic şi lingvistic şi îi felicită pe autori.
Marinel Oprea consideră că proza se extinde în dialog şi că s-ar putea specula mai mult latura ei ezoterică. Talentul este incontestabil, dar tehnica trebuie perfecţionată, în sensul asocierilor şi al limbajului.
Îmi sună telefonul.
Alexandru Colţan
