„Ce bun-ar fi nişte ceapă” ( „Confort paisible, Sisif !”)

În data de 27 octombrie, ne strângem la ora ştiută pentru o seară a premiantelor. De data aceasta, Beatrice Serediuc citeşte două proze – „ Ciorbă”, respectiv „ Ce bun-ar fi nişte ceapă”, iar Adelina Dozescu ne aduce un ciclu de poeme.

Pentru Eugen Bunaru, proza poate fi înţeleasă ca o foarte bună carte de vizită pentru intrarea în cenaclu. Sunt texte care-şi iau ca subiect lumea urâtă în care trăim, cu dezorientarea, capcanele şi tentaculele ei şi, prin aceasta, s-ar putea lega de producţiile douămiiste gen I. Baetica sau I. Chiva. Deşi ambele fragmente dovedesc forţă şi talent, primul dintre ele, enunţiativ, mai degrabă, are un început slab şi se compune dintr-o aglomerare de situaţii ce par a nu se putea coagula într-o tensiune. Iese în evidenţă, însă, simţul detaliului, care creează, prin acumulare, atmosferă şi ajută la schiţarea unui personaj. Fraza se complică prea mult, în dauna efectului, se diluează, se încurcă în repetiţii şi stângăcii. A doua proză, străbătută de un plan oniric, subteran,  pare mai bine condusă şi lasă în urmă o vibraţie lirică de bună calitate. Totuşi, revin în atenţie locurile comune ale limbajului şi ale tehnicii douămiiste.

Poezia Adelinei demonstrează un exerciţiu mai îndelungat al scrisului – lecturii, control şi maturitate. Este vorba despre o poezie minimalistă, care fotografiază un univers dedublat de măşti şi de kitschuri, căruia îi sunt surprinse tentaţiile şi golului, un spaţiu în care până şi dragostea cade în derizoriu. Tonul este prozaic, ironic sau acid, pamfletar, pe alocuri, se merge chiar pe auto-pastişă. Cea mai puternică dintre ele pare a fi poezia „ Apocaliptic”, în sensul asumării şi al sincerităţii.

Iuliana Kiss, autor de teatru, apreciază poezia, pentru siguranţa spunerii şi proza a doua, poematică.

Marius Ivan consideră că stilul minimal din prozele citite se potriveşte foarte bine intenţiei auctoriale şi, din acest punct de vedere, tensionarea lui ar fi stricat. Fragmentele trebuie înţelese ca relatări personale, în care ar trebui apreciate tenta onirică, finalurile scurte şi concise, ironia. În ceea ce priveşte poezia, ea descrie un univers consumist, plictisul şi lipsa de sens resimţite de generaţia actuală.

Prozele i-au plăcut şi Mirunei Vălungan, mai ales prima, prin generarea impresiei de haos şi finalul celei de-a doua. Poezia este reuşită, în special prin strecurarea ironiei.

Octavia Sandu remarcă şi ea prima proză – a doua s-ar pierde în detalii. Adresarea către Eva este reuşită.

Ana Maria Puşcaşu subliniază recuzita de actualitate a ambelor autoare. Prozele au o respiraţie proprie, tocmai de aceea pot să apară, câteodată, scăpări sau stângăcii. Prima dintre ele atrage prin dinamism şi atmosferă, în următoarea discursul pare a se dilua. Oricum, textele par să joace altă miză decât sondarea sexualităţii, mesajul lor este unul dramatic, chiar dacă Beatrice îl camuflează sub o biografie minimalistă. Ar trebui încercată, totuşi, o altă formulă – căci scrisul la persoana 1 este, în genere, unul destul de pretenţios. În legătură cu poezia, Ana Maria apreciază faptul că autorul încearcă să genereze tensiune prin asamblarea imaginilor şocante. Unor astfel de poeme pare, însă, că le lipseşte ceva.

Monica Stănilă începe prin observaţia că Adelina „ are mână” pentru poezie. Ar trebui stabilită, însă, o direcţie a textelor, pentru că ele par să curgă simultan spre sentinţă şi spre supralicitarea imaginii. Atenţie cu ironia care devine poantă şi cu mesajul ce poate ajunge necredibil. În privinţa prozei, Beatrice, spre deosebire de I. Baetica, îşi eticizează discursul, ne arată unde poate duce haosul asumat, iar personajul primului fragment este reuşit în sensul de voit inconsistent, plat, jemanfişist, ca la Al. Vakulovski. Al doilea text reuşeşte prin fluiditate, lirism, profunzime şi efecte vizuale, prin adresarea către Eva.

Ionuţ Ionescu consideră prima proză nestructurată tematic şi nefiltrată stilistic. În lipsa aportului stilistic, descrierea feminităţii ezitante, cu frustrările şi complexele ei beneficiază de o bună priză la real, de acuitatea observaţiei şi de autentic. Al doilea text este mai bine organizat, descoperim aici o încărcătură poetică şi mai multe instanţe auctoriale, mai multe perspective care sunt şi ar merita exploatate. Poezia, prozaică în îmbrăcătura ei, se construieşte pe baza reţetei lirismului diseminat în detalii al modernismului şi riscă impresia de exterior, căci realitatea poate fi exploatată poetic cu condiţia vizionarismului – vezi Manasia.

Eliana Popeţi extrage din poezie lumea robotizată, iar Ariadna Perhald exprimările reuşite şi muzicalitatea difuză.

Costin Spirea scoate în evidenţă în prima proză simţul detaliului şi sinceritatea. A doua proză ar trebui, într-adevăr, continuată.

Plecând de la primul text, Ioana Duţă aduce în discuţie personajul şi tematica lui Palachniuk.

Raluca Sandu apreciază legătura între proză şi poezie.

Marinel Oprea apreciază talentul autoarelor, dar consideră că unele poezii ar merge fără final şi că autorul ratează atunci când încearcă să şocheze. În privinţa prozei,  ar merita subliniate  nervul şi forţa.  A doua dintre ele are mai multă poezie şi un final superb.

În ce mă priveşte, vorbesc cam mult de data aceasta. O felicit pe Beatrice, căci textele ei aduc în discuţie nota proaspătă, jurnalieră şi revoltată, a prozei postmoderne. Vorbim despre două fragmente inteligente şi bine lucrate, cu titluri alese cu grijă, care merg pe pariuri diferite. Deşi în fiecare persistă căutarea identităţii şi subiectivismul puternic, întins între descoperirea haosului şi ironie, nostalgia purităţii, trimiterile simpatic – gastronomice, obsesia timpului, totuşi tehnica punerii în scenă, axele realităţii, simbolurile folosite sunt altele. Ironia care salvează alunecările într-un  patetic ce ar ajunge în funebru este, la rândul ei, demontată prin autoironie. În mod voit primul text este lipsit de intrigă, pentru că se joacă foarte bine cartea confesiunii libere, care captează cu uşurinţă şi seduce. Al doilea text schimbă însă cadrele, colorează spaţiul în alb şi negru, este mai reţinut şi elaborat, intră în discuţie aici  mai multe chei interpretative, se operează deschideri către vis şi reverie şi trimiteri spre psihanaliză. La un moment dat, perspectiva se schimbă şi se aruncă o altă lumină textului, facil la prima vedere. Ar exista, totuşi, riscul ca extinderea unor astfel de proze să obosească prin circularitatea subiectivă continuată a la longue.

Poezia Adelinei constituie în ansamblu şi în parte un colaj de imagini care descriu intersecţia realităţii brute cu o mare sensibilitate poetică. Textele ar trebui însă revăzute în ideea eliminării stridenţelor.

O şedinţă faină, ce ziceţi ?

                                                                                   Alexandru Colţan