Cenaclul, ca ruperea vârşei
Marţi, 27 ianuarie, o altă seară salvată din plasa cu ochiuri mărunte a timpului. Ţara e în criză, studenţii în sesiune, ploaia bate în fereşti. Ne luăm cafelele şi ne aranjăm în dispozitivul evantai. Îmi citesc proza „ Ca peştele în vârşă”.
Primul ia cuvântul Eugen Bunaru, care operează cea dintâi tăietură : în viziunea sa, textul se compune dintr-o primă parte – descrierea realistă a universului rural hibrid, degradat şi debusolat dintr-o Românie aflată pe ruta tranziţiei eterne – şi partea a doua, în care se dezvoltă subiectul morţii. În bucata de început, proza reuşeşte să atingă autenticul vieţii rurale, căci senzaţia este de viu şi de pitoresc, cu trimiteri spre M. Preda sau Rebreanu. Atuurile observate aici ar fi oralitatea, stăpânirea registrelor monolog-dialog, privirea cinematografică, anti-tezismul, aliajul consistent între umorul negru şi palierul grav. Satul de astăzi, sufocat de sărăcie şi derizoriu, este prins într-o mişcare accelerată, în care personaje-tip, groteşti, trec de la umor la tragic fără să cadă în patetic. Partea a doua, care aminteşte de proza sud-americană, în care moartea şi viaţa par vasele comunicante ale aceleiaşi substanţe, este surprinsă printr-o privire auctorială filtrată, care dezvăluie oniricul prin estomparea detaliilor. Ca lipsuri, ar putea fi corijate unele stridenţe de limbaj.
Gheorghe Secheşan îşi manifestă bucuria pentru interesul arătat unor probleme actuale, precum sărăcia, corupţia, respectiv motivului morţii. În opinia sa, tema socială este bine prinsă, într-o formă comprimată, textul ar putea funcţiona chiar ca nucleu al unui roman sau al unei piese de teatru şi îi aminteşte de M. Sorescu. Umorul îi pare caragialesc, personajele-tip expresive, iar numele şi simbolurile utilizate, pentru că sunt bine alese, devin funcţionale. Secvenţa fantastică a morţii declanşează o imagine a lumii de dincolo, similară celei din folclor, care pare să arunce anatema asupra lumii de aici, pentru ca, în final, toate valorile posibile să fie aneantizate într-un orizont închis, sufocant, fără ieşire. Ideea decesului văduvite de ritual funerar, a morţii în viaţă, apare în Eliade, „ La Ţigănci”, este parodiată de Ştefan Agopian, iar detaliile lumii de dincolo trimit la raiul din „ Ţiganiada” sau la basmul german.
Lui Marinel Oprea povestirea nu i-a plăcut decât în faza ei onirică, care depăşeşte prin poeticitate primele pagini, mai crude. Construcţia este bună, dar trecerea de la real la fantastic i se pare mai reuşită în alte proze ale mele.
Cristina Ivan – Păcurar apreciază dialogurile realiste, autoironia, capacitatea descriptivă care pot fi culese din text.
Alex Roşu, la rândul lui, consideră că proza densă de astăzi vorbeşte despre o lume cu care nu este familiarizat, dar care îl surprinde prin trecerea de la ironie la tragic.
Săptămâna viitoare va citi Alex Roşu. Vă aşteptăm.
