POEME de Andrei Dănăcică și de Florin Vârjan
(selecție – E. B.)
Andrei Dănăcică
***
putem lăsa restaurantul pe vinerea viitoare
mai sunt câteva pulpe în congelator
și dacă vrei toc repede
varză morcovi roșii ceapă
pun oțet sare ulei și punem de o salată
cactușii de pe balcon au crescut
de când i-am udat ultima oară
scot două scaune din bucătărie în loc de bancă
și putem arunca pâine cu maia ciorilor înfometate
cinematograful e un spațiu închis îmi e frică de întuneric
filmul nou cu Spiderman va fi piratat în curând
prefer să stăm în pat și să mâncăm chipsuri cu brânză
oricum e mereu mai însorit în Philadelphia
***
nu m-am considerat niciodată un bărbat curajos
întotdeauna mi-a fost frică de câinii mici
dacă mă mușcă unul și îmi smulge un deget
voi fi nevit să modific toate perechile de mănuși
mama îmi zicea că nu am voie să umblu cu foarfecele prin casă
încerc cât de bine pot să evit prăpăstiile și râpele adânci
nu am prezența de spirit necesară să râmân singur cu mine
până când voi îmbrățișa solul
chiar dacă durează câteva minute
m-aș urî dacă din sângele meu uscat
s-ar face colorante alimentare vopsele violente
prezente în paleta pictorițelor ratate
Îmi e dor
de micul tău dejun balcanic
când îmi spuneai cât sunt de vulcanic
de amintirea parfumului tău citric și lemons
certurile în care ne vorbeam veninos
de serile de vară când împărțeam paharele de vin
de discursul tău sublim:
,,Nu te mai cunosc, simt că vorbesc cu un străin”
Florin Vârjan
Dincolo (fragment)
Viața accelerează ca un tren,
Atunci când îți cunoști destinația,
Roțile se învârt în acest catren
Și drumul este distracția…
Îmi iau toți prietenii cu mine
Și îi pun în bagaje separat,
Sper că pot să ajung mâine,
La vamă, direcția în care am plecat.
Nu am un trai sedentar,
Rădăcinile mele sunt peste tot,
Și le plantez în orice sertar,
Pe care îl văd într-un hohot.
Și plâng și râd în solitudinea mea,
În tren stau singur, dar am la ce cugeta,
Așa cum albinele își cultivă mierea
Și o buchisesc pentru limba ta.
Îmi place să fac fotografii cu ochii,
Iar apoi să le așez într-un album,
Să-mi văd călătoria în vechii
Ani pe care o să-i am pe ultimul drum.
Ajung la vamă și mă depărtez încet
Nu sunt singurul cu bagaje emoționale,
O lacrimă îmi curge discret,
Dar e una din lacrimile raționale.
Îmi las în urmă trecutul ce-a trecut,
Dar pe care mi-am clădit o bază,
Descopăr acuma tot ce-am vrut:
Să trăiesc într-o oază.
Sămânța grecească
Am stabilit care îți este suflul și acuma îți fac operația,
Ai doi plămâni cu doi ochi negri pe ei,
Sunt un fluture ce dau din aripi atunci când vrei
Să fumezi din țigara ce-ți aduce probabil inspirația.
Să lăsăm la o parte viciile pământești,
Mai degrabă ne-am ruga la zeii regești,
Ce ne privesc cu asprime și râd în mustățile lor groase
Că suntem muritori de clase joase,
Dar nu-și dau seama că noi i-am născocit,
Și pentru ei ne-am luptat cândva și am pierit!
Ce sunt oare? Niște idealuri?
Poți și tu să le obții, nu doar din niște născociri
Ale unui poet, săracul bogat orb…
Dar ne ținea de bine de rău de vorb’
Și cei mai mulți în poveștile lui se regăseau,
Pentru că sunt nemuritoare și le atingeau
Egourile de luptători greci
Și cu gândurile lor filosofice reci
Că ei știu că nu știu nimic…
Altceva nu mai pot să zic.
