La moartea unui guerrillero
cu Poeme de Richard Wagner
Privesc o fotografie veche, de la sfîrșitul anilor ’80: Richard Wagner la el acasă, cufundat într-un fotoliu care abia îl încape – stresul și alimentația haotică i-au dat rotunjimi nesănătoase –, încotoșmănat într-o flanelă groasă, cu o căciulă de lînă îndesată pe creștet, căciulă de sub care se revarsă pletele bogate ale unui bărbat încă în floarea vîrstei. O mustață deasă, de explorator arctic, aproape face conjuncția cu pletele, la baza unei fețe lipsite, pe moment, de expresie: poetul nu privește în obiectiv, pentru că e adîncit în lectură. Citește Drapelul roșu, chiar la pagina întîi. Titlurile sînt indescifrabile, dar cine a trăit perioada știe cam ce se putea citi într-un organ al Partidului Comunist Român: limbaj de lemn 100%. Probabil pentru că tocmai își ținea respirația în momentul imortalizării, nu se văd aburii de condens care apar la contactul cu frigul. E frigul specific oricărui apartament prost încălzit, cum au fost mai toate apartamentele de bloc în România acelor ani.
Încerc să lipesc peste această fotografie o etichetă și-mi vine în minte sintagma „guerrillero blajin“, cum se definea Richard Wagner nu doar pe sine, ci pe toți membrii Grupului de Acțiune Banat la finele anilor ’80, pe cînd ostilitatea regimului ceaușist și lipsa unei perspective de dezvoltare personală în cultura română îl determinau pe el, la fel ca pe mulți alții, să ia calea emigrării în RFG. Cîtă ironie și autoironie sînt în această sintagmă nu e nevoie să subliniez aici. Armele scriitorului au fost dintotdeauna derizorii, ele se restrîng, de fapt, la puterea cuvîntului, iar cuvîntul scris în limba unei minorități naționale dintr-o dictatură naționalist-comunistă – fie acea minoritate și una cu o cultură bogată, cum e cea germană – nu răzbate departe. Odată contopit cu limba majorității, în noua patrie de adopție, în societatea îmbelșugat-democratică unde libertatea de expresie e banală, cuvîntul își atenuează din nou impactul: ești doar una din multitudinea aproape incomensurabilă de voci.
Pentru a mări corozivitatea propriului verb, Richard Wagner învățase, încă de la debutul anilor ’70, din timpul studiilor la Universitatea din Timișoara, din cărțile altor răsculați celebri ai secolului trecut: Bertolt Brecht, Rolf Dieter Brinkmann, de la reprezentanții așa-numitei Beat Generation, în general de la toți cei care se opuneau canonului tradiționalist. Le-a reușit atunci, lui Wagner și colegilor săi, să clădească din mijloace sumare o literatură cu adevărat penetrantă și de reverberație universală, rețeta acestui minimalism estetic fiind deja cunoscută în istoria literaturii germane prin cazul lui Kafka: în plină insularitate culturală, în care absurdul își adjudecă toate reflexele de limbaj, curajul și responsabilitatea de a denunța acest absurd fac tocmai sîmburele literaturității – de aici și extraordinara forță a liricii de tinerețe a lui Richard Wagner.
Fără a exista o relație directă între emigrare și reorientarea estetică – mai curînd vîrsta biologică ar fi explicația pentru această „amuțire“ post-emigrare a liricii –, Richard Wagner s-a axat ulterior pe proză, repurtînd succese cu romanele Miss București (Miss Bukarest, 2001), Fata cea bogată (Das reiche Mädchen, 2007) și Catrafuse (Habseligkeiten, 2004), ultimul fiind publicat și în România, la Editura Polirom, în traducerea excelentă a lui Michael Astner.
La aceste romane s-au adăugat, de-a lungul timpului, volume de eseuri care atestă diversitatea preocupărilor lui Wagner. În 2011, de exemplu, el publica în coautorat un volum provocator deja prin inactualitatea metodologică din titlu: Sufletul german (Die deutsche Seele), părînd astfel a recicla ideologeme de secol al XIX-lea, pe cînd psihologia popoarelor era în vogă. Însă asocierea cu Thea Dorn – autoare de romane polițiste, realizator TV, eseist cu un solid background academic în domeniul filozofiei – dejuca așteptările cititorului, iar cuprinsul cărții îl deconcerta cu totul, fiind vorba de zeci de microschițe de istorie conceptuală centrate pe cuvinte-cheie, din care voi cita aici, pentru a facilita înțelegerea, doar cîteva internaționalisme: Bauhaus, Kindergarten, Kitsch, Musik, Wurst etc. Oarecum similar avea să procedeze Wagner și în volumul Habsburg. Biblioteca unei lumi dispărute (Habsburg. Bibliothek einer verlorenen Welt, 2014), primită cu rezerve de critica literară germană, pe motiv că ar fi prea subiectivă. Însă Wagner miza, în această deconstrucție a mitului habsburgic, tocmai pe relecturi personale din autori precum Freud, Zweig, Rilke, Musil, Jospeh Roth etc., așa încît acel subiectivism era asumat.
La mijloc erau aceeași combativitate din tinerețe – îndreptată acum nu împotriva unui regim, ci a unui discurs ideologizat și idilizant despre monarhia habsburgică – și aceeași luciditate cu care Richard Wagner avea să privească în ochi pînă și necruțătoarea boală cu care s-a luptat în ultimele decenii de viață, prin volumul Domnul Parkinson (Herr Parkinson, 2015). Pe această combinație de luciditate și combativitate va trebui să-și edifice istoria literară, de-acum înainte, orice demers valorizant.
Mai totul nu e altceva decît un popas
Richard WAGNER
(traduceri de Corina Bernic)
Statuia libertăţii din New York
pînă şi pe libertate
au înţepenit-o într-o statuie
să nu îmbătrînească
spun unii
să nu cumva
să facă din ochi cuiva
spun alţii
Portretul unuri scriitor româno-german
el scrie
Reportaj din vacanţă
în ceruri am fost primiţi prieteneşte
ernst jandl a ţinut un discurs
pe care noi ni l-am tradus pe loc în germană
janis joplin a cîntat unul dintre blues-urile noastre preferate
apoi am făcut un tur
al acareturilor cereşti
oswald kölle ne-a explicat avantajele stării îngereşti
şi totul ar fi fost perfect în regulă
dacă vrăbiuţele lui heinrich heine nu ne-ar fi
vîjîit întruna pe la urechi
Ştire semioficială din Spania lui Franco
în ţara bascilor au fost prinşi
terorişti
care se deghizaseră
în preoţi
acum ei vor fi
torturaţi
pînă devin
preoţi
Poezie cu vînt
Şi evazaţii iarăşi s-au întors
Şi primăvara avea pămîntul
îngust al istoriei
Asta a fost anul trecut
Şi a fost un an bun
Alergam prin aluminiu şi sticlă
Şi ne ţineam de mîini
Cînd vedeam curcubeul
Curcubeul peste viaţa noastră nudă
Mergeam în cimitire
Să ne sărutăm La fel ca cei tineri
Treceam prin foc şi pară
Prin iarbă
În jurul nostru era un vîrtej
Un vînt mut neaşteptat
Scrisoare
Ziua a renunţat la oraş.
Gura e mută şi telefonul la fel.
Creierul hoinăreşte prin cărţi dar
fiecare idee devine ştire.
Merg dintr-o cameră în alta
şi iarăşi mă întorc, de parcă aş avea
în faţa mea vagoane de camere în care
tu te-ai putea ascunde.
Hotărăsc că este un joc pe care
îl exersez în toată liniştea fără
oraş şi fără tine. Sînt un hoinar
care, cu ceva noroc, atinge vîntul.
Greutăţi
În această zi nu s-a întîmplat
nimic special.
Nimic-specialul,
care în această zi nu s-a întîmplat,
s-a comportat cu mine
ca ceva deloc special.
Mi-a fost ca şi cum
ce am păţit
am mai păţit o dată, ca
şi cum ce am spus
am mai spus o dată.
M-am repetat acum
şi n-a fost nimic
special.
Bărbatul, femeia, copilul
Bărbatul apasă
pedala bicicletei.
Femeia şade
pe mîinile
copilului.
Satul sfîşie
o gaură în cer
Povestea satului
Ochii
zicalelor nu au
pleoape.
Seară bănăţeană
Bila sare
înapoi în nor.
Situaţia mondială
Seara copilul
este în televizor
Te priveşte
şi de fiecare dată este
o ultimă dovadă
Crainicul
plînge
La ce te gîndeşti acum
Şi de ce
