„Timișoara riscă să rămînă o margine de lux“
Un interviu cu Tudor CREȚU realizat de Un Cristian
Se apropie anul decisiv pentru Timișoara culturală, dar se vorbește și de candidatura Timișoarei pentru statutul de Oraș al literaturii, conferit de UNESCO. Despre acestea am discutat cu Tudor Crețu, scriitor și manager, poet, prozator și critic literar ce organizează cîteva dintre cele mai importante evenimente literare din România: Festivalul Internațional LITVEST, Pătura care citește, ConCentrica, Lecturi aprinse etc.
Tudor Crețu (n. 1980) a debutat editorial ca poet, cu Dantelăriile Adelei, Mirton, 2001. Au urmat volumele de versuri Obiectele oranj, Vinea, 2005; Fragmente continue. Poeme live, Printpress, 2014: Premiul Cartea de poezie a anului al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. studio live, antologie, Printpress, 2015. Proză: Omul negru, roman, Cartea românească, 2008, nominalizat la Premiul Național Euridice; Casete martor, roman, Tracus Arte, 2013. Volumul i-a adus autorului o nominalizare la secțiunea Tînărul prozator al anului, la Gala Tinerilor Scriitori din România, și a fost desemnat cîștigător al Premiului Ioan Slavici, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Timișoara; Casete martor II, roman, Tracus Arte, 2015. Diaristică: Jurnal fantasmatic, Paralela 45, 2016. Critică literară: Developări literare, Editura Universității de Vest, 2010. A publicat texte literare în cele mai importante reviste românești. De la Observator cultural, Iocan sau Dilema veche, la România literară, Vatra sau Poesis International. A publicat, de asemenea, și pe prestigioase platforme internaționale, precum kenyonreview.com sau buenosairespoetry.com. A participat la Festivalul Internațional de Poezie de la Medellin, Columbia, unul dintre cele mai importante din lume, și la festivalul Los Confines, din Honduras, unde i-a apărut și o plachetă electronică, și la alte festivaluri internaționale.
Cînd ai preluat Biblioteca Județeană Timiș (care pe-atunci nu se numea Sorin Titel)?
În 2011, aprilie unsprezece. Ziua Sf. Ierarh Calinic de la Cernica. O zi, altfel spus, de luni. Și a fost ca „la nebuni“. Un amestec aiuritor de entuziasm și nesiguranță. Inițierea în management m-a încărunțit și, poate, și înțelepțit – măcar un pic. Atunci ca și acum, partea cea mai motivantă rămîne utilizarea imaginației de scriitor (și) în sensul conceperii de evenimente culturale. Cultivăm manifestările bazate pe creativitate/ concept, nu pe producții costisitoare. Biblioteca Județeană Timiș „Sorin Titel“ am devenit în 2015, asumîndu-ne, ca personalitate tutelară, unul dintre cei mai importanți prozatori central-europeni. Au fost și mici contre, referate ale unora care ar fi dorit să ne numim Biblioteca Județeană Timiș „Dimitrie Țichindeal“, dar binele, ca să zic așa, a învins.
În general, funcțiile administrative în cultură sînt văzute cumva ca o povară (scriitorii pierd timpul de scris și citit, instituțiile se lasă cumva pe mîna politicului). Nu te-ai temut că timpul tău pentru scris/citit va fi ocupat cu aspecte birocratice, deloc atractive?
Nu e vorba doar de cantitatea tot mai mică de timp disponibil, ci și de o anumită deturnare psihică, de permanentizarea unei stări care exclude creația. Când am devenit manager, aveam, deja, un anumit antrenament în a converti – literarmente – veninul în medicament. În 2007 am scris Casete martor I, roman care a apărut în 2013, la Tracus Arte. A fost una dintre ultimele cărți de care s-a ocupat regretatul Alexandru Mușina. Plăcîndu-i romanul meu de debut, Omul negru, (Cartea Românească, 2008), Mușina mi-a solicitat, pentru editura menționată, Casetele… Era, se știe, un lector minuțios. El voia să îi dea cărții titlul uneia dintre secțiuni, Fauna de sub pietre. Despre moartea sa am aflat sunînd în vederea unei discuții editoriale. A răspuns mama scriitorului, care mi-a dat vestea. Romanul menționat e conceput ca un reality show bazat pe ideea că, scriindu-ți cu adevărat povestea, capeți o putere stranie asupra conținutului ei: viața. Dacă volumul unu e și o critică a sistemului de învățămînt, personajul fiind profesor, odată cu instalarea la B.J.T. am început Casete martor II. Personajul de acolo, același Eduard Cristea, e director de casă de cultură. Șansa mea în fața sistemelor cu care m-am confruntat a fost scrisul, scrisul programatic – și cronic, și acut. Pînă la senzația că (re)programezi realul. Nemetaforic vorbind! Pînă ajungi să rîzi de lucrurile care, peste zi, te-au întors pe dos. Fără a transforma experiențele astea în altceva, adică în literatură, fără a le trăi ca atare, nu știu, sincer, cum ar fi (fost)… Scrisul e, pentru mine, cea mai concretă tehnică de salvare. Caut și acum o proză pe cît de realistă, încă pe atît de psihedelică. Cele două volume ale Casetelor… sînt și un fel de cronici/ critici de sistem ale României de azi. Mai precis, primul e despre marasmul și bliss-ul predatului în anul de grație 2007, cînd România intra în UE, bacalaureatul era căzut în pe patul de moarte, iar cu elevii „de-a doișpea“ nu se putea vorbi decît despre țara în care aveau de gînd să o tundă. Despre învățămîntul preuniversitar scrisese înainte Mircea Pora, iar ulterior Horia Corcheș. Cronologia temei în literatura contemporană cam asta ar fi. Cel de al doilea volum e despre experiența în administrație în ce are ea mai abracadabrant: nevrozele de ședință, puciurile (anti)instituționale, zilele în care pînă și gresia de pe jos îți pare un tabel.
Așa ai ajuns să și…blestemi?
Blestemele, pe care – editorial – le-ai nășit, au venit, într-adevăr, și pe linia prea-zilnicului full contact cu indivizi care au constituit un fel de „muze“ negre. Sînt oameni care devin obsesii, care te virusează psihic. Figuri aparent anodine, dar care răscolesc niște straturi greu accesibile. Blesteme & more propune bestiar… uman structurat pe categorii: Ciumegul, Fufeza etc. Dacă unii au și zîmbit citind cartea, e pentru că extremele se ating și scîrba basculează în umor.
E mult dialog în romanele tale: tête-à-tête-uri, ședințe, dezbateri…
Miza e să vorbească personajul, nu eu, autorul. Sub acest aspect, unul dintre accente cade pe „accidentarea“ strategică a vorbirii, pe (efectul de) naturalețe. Conținuturile comunicate nu au, altfel, credibilitate. Cel mai adesea, personajele sînt un fel de personalități parțiale, de versiuni cînd execrabile, când forte, ale scriitorului. E ceva din mine, ceea ce urăsc sau iubesc mai mult, în fiecare dintre ele. Scenele colective, fie că e vorba de predat sau de ședințe, și cele care denotă o singurătate extremă alternează. Ceea ce scriu trebuie, la un moment dat, să mă surprindă, să o cotească într-o direcție imprevizibilă pentru mine ca autor. Altfel, nu are viață proprie. În Maluri, roman recent încheiat care spune povestea unui exorcism, am încercat, printr-o anumită segmentare a dialogului, să „textualizez“ ideea de incantație, să o autentific la nivelul întregului text, să dau, oblu spus, senzația că e vorba de așa ceva și cînd nu e. În rest, nu prea folosesc verba dicendi, încerc să mă feresc, pe cît posibil, de spuse și zise. Uneori, ca într-o piesă de teatru, pun numele personajului și două puncte înaintea replicii.
La tine, realismul și fantasticul se bruiază și se potențează reciproc. În cadrul aceleiași cărți, dar și de la o carte la alta: frescă…de sistem, meditație, blesteme.
Sînt curios cum o să-ți pară exorcismele, căci sînt mai multe, din Maluri, roman care, pe de altă, reprezintă și o întoarcere la narațiunea la persoana a III-a și la structura „tradițională“, după experimentul din Casete. O foarte sumară prezentare: dureri inexplicabile, în tot corpul, pricinuite de excitația sexuală, generează o serie de investigații și peripluri prin medii dintre cele mai diverse și, deopotrivă, conexe: medical, rural – „babe“ cu vocație șamanică, ocultiști urbani, medicină alternativă, biserică, în încercarea de a desluși cauzele problemei. Extrasenzorialul e, pentru mine, o realitate, așa cum poezia, de pildă, e și o disciplină, cu sau fără ghilimele, sacră. În cel mai nebisericos sens. De mic, cuvintele îmi stârneau tornade în creieri: imagini mult mai puternice decît ceea ce mă învățau părinții că înseamnă. Sensul de dicționar pălea în fața celui fantasmatic. Referentul imaginar era cel mai real. Poezie, vorba știm cui, sonoră… Autorii din stirpea asta nu cred în arbitrarul semnului lingvistic și văd în sonoritate versiunea senzorială a sensului real. Bref, și realismul, și „fantasticul“ mă obsedează. Nu e vorba de un șpagat între ele, ci de a le face să fuzioneze. Așa cum, de fapt, se întâmplă peste tot în jur, doar că nu prea observăm.
Ce legătură există între o asemenea orientare… artistică și teza ta de doctorat, prima consacrată narcoliteraturii la Universitatea de Vest din Timișoara?
Directă. Stările modificate de conștiință m-au preocupat dintotdeauna. Fie că e vorba de boală, narcotice, meditație și altele. Unul dintre nexus-uri e raportul dintre imaginație și percepție. Tot mai mult, imaginația îmi pare un senzor mai cu personalitate. Am încercat să identific câteva dintre constantele percepției „eliberate“ la mistici, nebuni, artiști etc. Am întors, evident, lupa și asupra mea. M-a preocupat, de asemenea, hipnagogia, starea „semi“, de alunecare în somn, și principiile ei imagistice. În Fragmente continue. Poeme live (Printpress, 2014) am inclus o serie de poeme compuse în această stare și transcrise a doua zi. Le-am adunat, apoi, într-o versiune nepublicată încă: Theta. 7-4 hz. Poeme-undă, cărțulie nelipită, tipărită pe foi de 30 cm lungime și 10 cm lățime, după modelul Cărții tibetane a morților, prinse cu o „banderolă“ în felul teancurilor de bancnote. În jurul ei, am gîndit și niște happening-uri aflate în stand-by. E, deci, vorba, de o reeditare parțială al cărei format încearcă să valorizeze conținutul trip-urilor. Mă uluiau două aspecte: 1. Fluiditatea imaginilor, felul în care, în virtutea unor analogii formale, bunăoară, furnalele deveneau cobre care se ridicau (de)asupra orașelor sau mesele de snooker, cîmpii cu găuri – care musteau de lapte; 2. Oniroemele, ca să citez din Dan Emilian Roșca, în care un detaliu submina ori deturna ansamblul alminteri perfect realist, de unde și o anumită frecvență a agregatelor cu în loc de – a celor onirice și, implicit, și a poemelor subsecvente: plîngi,/pentru tine suflă în tulnic,/femeia cu pietre în loc de nodițe/și plete alburii de înțelept sau: fata cu bănuți în loc de mătreață/ pe cărarea frumos pieptănată (…). Și exemplele ar putea continua. Toate astea, reiterez, se plămădeau/ autogenerau cu de la sine putere. Diateza reflexivă e, aici, esențială. Era ca și cum un software ocult lucra. Doctoratul m-a ajutat, în primul rînd, prin intermediul lecturilor la care m-a obligat, să înțeleg mai bine lucrurile astea. Andrei Oișteanu citează, deja, în ediția a doua a Narcoticelor în cultura română cîteva dintre observațiile mele dintr-un articol despre prozele în care, la Mircea Eliade, apare scopolamina, cel mai toxic alcaloid al măselariței. Sper să dezvolt pînă la capăt două proiecte care decurg din această teză: un eseu consacrat prozei Henriettei Yvonne Stahl, despre al cărei (narco)roman, Între zi și noapte, am scris in extenso, și traducerea integralei Jim Morrison, însoțită, de asemenea, de un studiu. Cu cîțiva ani în urmă, în Observator cultural, am publicat un serial consacrat poetului american. În toamnă sper să revin cu o pagină-două de traduceri. Coordonatoarea tezei a fost Adriana Babeți.
Ai debutat la Mirton. Cum ai ajuns la această editură? Recunoasc că nu am auzit de ea pînă acum.
Am cîștigat concursul național de debut organizat de Cenaclul „Pavel Dan“ în 2001. În juriu era, pe lîngă Cornel Ungureanu și Eugen Bunaru, și Marcel Tolcea, colaborator, pe atunci, al editurii timișorene Mirton. La inițiativa lui, aceasta s-a oferit să tipărească manuscrisul cîștigător. Acesta a fost Dantelăriile Adelei. Volumul a fost prefațat de Șerban Foarță și a adunat ceva cronici. A fost pe locul I într-o ediție a topului revistei Cuvîntul, cînd de pagina de poezie se ocupa Al. Cistelecan, care, de altfel, l-a și recenzat. Suficient de elogios, încît să stîrnească anumite (contra)reacții generaționiste. Un douămiist, trecut, între timp, la cele monahale, a amenințat în Vatra că nu își mai dă licența cu profesorul și criticul amintit. D-ale tinereții și… carnavalului, cum scriam și altundeva.
Apropo de edituri mici: am mai publicat la una: tot din Timișoara și tot poezie, la Printpress. Cărți-obiect: Fragmente continue. Poeme live și studio live (2015), antologie. MediaThorul primeia dintre ele, a se citi partener și promotor editorial, ai fost chiar tu. Poezia se pretează la edituri-butic. A se distinge de editurile-dugheană, opusul lor înșelător. Dincolo de asta, țin să le mulțumesc și aici tuturor celor care m-au sprijinit.
Cu sau fără legătură cu cele de mai sus: nu te-am regăsit prin dicționarele literare, istoriile recente (nu dau nume, să nu facem reclamă). Să fie vorba doar de lipsa de orientare a autorilor/co-autorilor acelor tomuri? Deși la nivel generaționist erai citit, comentat, participai la colocvii, iată că sintezele cu pretenții te-au omis. Să fie vorba și de neglijarea la pachet a întregii Timișoare literare sau pur și simplu de un simplu habarnism?
Dacă dicționarele și/sau sintezele la care te referi sînt făcute de aceiași, cu aceleași „pretenții“, o primă explicație e clară. Cum spuneam și în răspunsul anterior, nu m-am numărat, de la început, printre vedetele douămiismului. Nici nu aveam cum. Scriam o poezie diferită, neconformă cu nonconformismul zilei. Unora le-a părut nașpa, altora le-a plăcut foarte mult. Nu simt nevoia să înșir aici antologii sau cărți de critică, dintre cele mai importante, în care am „teritoriul“ meu. Sub aspectul cotei, cel mai important moment al cursei e startul. În principiu, topurile se conservă. Premianții dintr-a întîia rămîn cu coronița, care devine, în timp, coroană. Ceea ce nu înseamnă că purtătorul e, musai, rege. Să vedem, însă, și cine se va alege cu cea de spini. Poetul ăla e de căutat… O dată miza pusă pe niște nume, ele rămîn/ devin cîștigătoare pentru că, pur și simplu, au întrunit un anumit sufragiu. Asta, dacă nu dau cu stîngu-n dreptul de o manieră care să ducă la ruperea ambelor picioare, ceea ce nu se prea întîmplă, deși, la nivelul generației noastre, cunoaștem cel puțin un caz. Realitatea literară e filtrată prin prisma canonului sedimentat, nu invers. Numele care răzbat ulterior nu sînt decît excepțiile care confirmă regula. Oricum ar fi, Judecata de apoi a poeților trebuie să fie printre cele mai interesante, comparabilă, poate, doar cu a criticilor. Unii s-au trecut singuri la stînga. Dar înțeleptul cu barbă, cel fundamental, nu e, totuși, Marx. Cum cred în Dumnezeu, nu am de gînd să mă specializez în recursuri lumești. Ceea ce nu înseamnă că nu intervin atunci cînd am ceva de spus. Cum ar fi faptul că, de multe ori, se reacționează, mai degrabă, la autor decît la carte.
N-am rimat, nu de la început cel puțin, cu generația mea. Foarță, Cistelecan, Bârsilă, ca să dau doar cîteva exemple, remarcau contrastul dintre formula hiperconcisă a primelor mele poeme și „lăbărțările“ douămiismului standard. Între tehnicitate și exhibare. Diferențele estetice au devenit diferende. Am fost generația care s-a instituționalizat odată cu internetul. Prima generație a cărei combustie internă au fost setată (și) prin intermediul online-ului, de la distanță. Cea mai importantă platformă a fost clubliterar.com. Au contribuit și clonele și un fel de psihologie internautică ale cărei abisuri rămîn nedeslușite. Cînd te întîlneai, pentru prima dată în persoană, cu cîte un autor aveai senzația că l-ai mai întîlnit. Datorită?, din cauza? contactului internautic preexistent. Virtualul prevala, deja, asupra realului. Grupările s-au structurat și în acest context. „Prieteni“ mi-am mai făcut ținînd o rubrică, Faza critică, vreme de doi ani în Orizont. Cred, în continuare, că despre poezie scriu cel mai bine poeții. Critica de poezie trebuie să îi releve/ reveleze și poetului luat în cătare dimensiuni inedite, noi și, dacă e cazul, înnoitoare, ale propriului discurs. Am practicat critica de text și critifiction, încercînd să scriu cît mai aplicat cu putință, să îmi lămuresc mie însumi, în primul rînd, aspecte noi despre poezie, pornind de la textul analizat. În lumea literară, critica e genul cu cel mai direct impact. Celui care te „suduie“ îi rezervi un loc aparte în preocupări. Aproape că se subînțelege ceea ce urmează să spun: ici-colo, am plătit, ca poet și prozator, și pentru criticul Tudor Crețu. Am trecut, apoi, la doctorat și, ulterior, la cronicile video din Observator.
Ai ridicat problema reeditărilor. Cum ajung cititorii tineri de azi la aceste cărțiale tale apărute până-n 2010 și inexistente pe piață?
Antologia de poezie, studio live (2015), deopotrivă retro- și pro-spectivă, conține o selecție atît din cărțile anterioare ei, cît și din cele aflate, la vremea respectivă, în lucru. Sînt mostre din Jurnal fantasmatic (Paralela 45, 2016), bunăoară, și dintr-un proiect, Parantetice, în care, de asemenea, am experimentat. Cultivînd un fel de interpretări/ completări/ inserturi spontane, demarcate de paranteze, la cîteva poeme de Bogdan Lipcanu din Fuck tense (Casa de pariuri literare, 2010) și nu numai. Versurile/ imaginile mele, care completează originalul, sînt reprezentările pe care poemele respective mi le-au stîrnit în timp real, filmul mental generat de acestea. Știi, evident, ce se zice: că atunci cînd îți place, cînd percepi, cu adevărat, un text îl „vezi“, cuvintele devin imagini. Literaritatea, din acest unghi, stă tocmai în transgresarea literalității. Am procedat după cum urmează: o prietenă, îi putem zice și muză, citea cu voce tare textele, iar eu îi făceam semn cînd să se oprească și îi dictam inserturile, pe care ea le transcria live. Un regim de creație opus tranchilității pe care starea Theta/ alunecarea în somn o presupune. Sînt absolut convins: natura imediată și i-/ ne-mediată a acestui tip de poezie poate da seama despre cele mai tainice mecanisme ale minții și, implicit, despre generatoarele „oculte“ de poezie. E(ra) extraordinar să observi cum fiecare sunet, nu doar cuvînt devine o imagine. Cum aceeași unitate generează, de la o lectură a textului-sursă la alta, reprezentări contrarii. Am căutat o anumită „cunoaștere fantasmatică“ prin poezie. Faptul că o vocală, de pildă, îi evocă unui cititor lacuri, iar altuia pereți nu înseamnă că e, ca semn lingvistic, arbitrar(ă): și lacurile, și pereții sînt întinderi. Convergențele sînt subtile, de nu ezoterice de-a dreptul. Iar labilitatea aparentă a unor asemenea corespondențe nu le face ireale.
Extrapolînd, pe o piață de carte cum cea de la noi, reeditările, de poezie mai ales, ar trebui să fie periodice. Tirajele sînt mici, distribuția de multe ori problematică și alte asemenea. Generațiile literare se schimbă, iar reeditările sau antologiile ar trebui să țină pasul. Nu întîmplător, poeții douămiiști s-au cam antologat. Bibliotecile ar trebui să fie una dintre principalele resurse de literatură contemporană. De acces la carte proaspătă atît prin intermediul colecțiilor, cît și al evenimentelor pe care le organizează. La B.J.T. încercăm să facem asta. Un alt motiv din care reeditările mi se par importante e „calitatea“ editorială a princeps-urilor unor cărți importante care – din cauza lipiciului prost și foilor din care nu mai trebuie să faci avioane, ca să zboare – s-au descompus de vii, au sucombat ca obiecte. Conținutul lor merită o șansă pe măsură. În ce mă privește aș vrea ca ducerea la bun sfîrșit, cînd o fi să fie, a Casetelor martor să faciliteze reeditarea primelor două volume.
Manifestările pe care le coordonezi au, după unii, și ceva straniu, de nu chiar „ritualic“, în ton, cumva, cu literatura pe care o scrii. Să începem, cum se zice, cu începutul: cînd ai organizat primele evenimente culturale?
Ca membru al Organizației Studenților din Universitatea Timișoara (O.S.U.T.). La început am făcut parte din echipa de organizare a unor festivaluri muzicale care au marcat o epocă: Underground (genuri alternative) și TM Base (muzică electronică). Chiar dacă între timp au răposat, la începutul anilor 2000, acestea generau un veritabil turism cultural. Se țineau în spații neconvenționale și atrăgeau fani din toată țara. O vreme m-am ocupat de găsirea de sponsori. Țin minte că un patron de la Arena Leilor ne-a sponsorizat cu mobilier pentru organizație. Apoi, în 2000, am inițiat secțiunea de literatură a Student Festului, cea mai longevivă expresie festivalieră a Timișoarei literare și singura, pînă în prezent, care are la activ peste două decenii. Ce mîndru am fost cînd, într-un promo StudentFest pe AtomicTV, post care făcea furori, am văzut că, pe lîngă celelalte secțiuni (muzică, teatru etc), apare și Literatura. Literele erau albe, pulsatile, fundalul gri. Primul invitat a fost Petre Stoica. L-am așteptat smerit la gară. Din tren avea să coboare „un bătrîn atît de simplu după vorbă, după port“ și, totuși, atît de distins. Fuma Jet Set și bea tării. I-am cerut pe loc, n-am mai avut răbdare, un autograf pe Uitat printre lucruri uitate și l-am condus la hotel. Am hoinărit, vreo două zile, prin varii crîșme ale Timișoarei. Inclusiv pe la Omi am ajuns – în miez de noapte. Situat în spatele Mc Donald`s-ului central, Omi era locul legendar de adunare a „copilamei“ underground. Azi le-am zice hipsteri. Am stat pe o bordură mai înaltă și am băut: Petre Stoica, George Lână, Alexandru Potcoavă, subsemnatul. Înainte de plecare, pe terasa Eminescu, o ruină azi, Don Pedro mi-a povestit cum, după un maraton bahic cu Nichita Stănescu, a poposit, alături de acesta, într-un ultim local. El a cerut o omletă, Nichita frișcă. „Să vomit, dom-le, nu alta“. Dincolo de toate excesele pe care le-a făcut, Petre Stoica a știut să aibă grijă de el. Mi-a tot repetat, de-a lungul anilor, cît de important e. Mă făceam că iau act și…
Acum 20 de ani, la facultatea de Bibliologie din București (nici nu mai există, s-a revenit la ideea strict biblioteconomică) se vorbea despre animația culturală din bibliotecă. Deși părea ceva exotic (biblioteca, așa cum o știam noi ca studenți trebuie să fie sobră, element de tăcere și de studiu, vechile clișee), iată că acest concept de bibliotecă animată a prins contur și-ncet încet rolul bibliotecii s-a redefinit. Cum ai perceput schimbarea asta dinspre o zonă închisă, restricționată, destinată mai mult cărților decît scriitorilor în spațiul viu care e astăzi? Ce blocaje ai constatat pe parcurs (pare o evoluție simplă, știm foarte clar ce greu s-au mișcat obiceiurile) și cum ai reușit să-i capacitezi pe cei din bibliotecă să iasă din carapace sau să fie deschiși noilor provocări?
Una dintre primele probe asta a și fost: să conving că evenimentele culturale sunt cel mai direct serviciu oferit comunității, că, în situația administrativă în care ne aflam, trebuia să facem ceva, să arătăm că potențialul instituției e mai mare decît problemele. Din nou, cea mai folositoare resursă s-a dovedit imaginația. Am început cu Fototeca B.J.T., fotografii cu scriitori în ipostaze inedite: hornari, măcelari etc și cu Lecturi aprinse, lecturi în surse inedite de lumină (faruri de motocicletă, torțe, reflectoare). Am îmbinat spectacolul și documentul estetic, creînd un fond foto-literar unic. Așa s-au născut pictorialele cu Adriana Babeți ca femeie de serviciu (Amazoana cu mop) sau cu Ion Pop în cămașă de forță – cele mai avangardiste imagini cu cel mai important expert român în avangardă. Ecuația e: ipostaze unice, valoare documentară unică. Show-ul atrage, documentul rămîne. Fiecare eveniment de acest tip capătă valoare patrimonială. Atragi și îți și sporești zestrea. Sau încerci să. Apropo de blocaje: îmi aduc aminte ședința în care am expus în premieră ideile de mai sus, insistînd asupra unui pictorialului cu scriitori-măcelari, Macre. S-a făcut liniște – o liniște umedă, aveam senzația – și dintr-un ungher s-a auzit: e nebun. „Nebunia“ asta a făcut cu putință relansarea instituției și schimbarea radicală a exprimării publice prin lectură în România. Impactul unor manifestări ca LITVEST, Pătura care citește, ConCentrica sau Lecturi aprinse o dovedește din plin. Consiliul Județean Timiș a susținut îndrăznelile noastre. Dincolo de asta, în instituțiile românești în general, piedicile de care vorbești sînt de varii tipuri: mentalități aculturale, birocrație, politizare. Totodată, marginalitatea culturii s-a constituit în alibiul perfect pentru a nu face nimic, în ideea că, oricum, nu mai citește nimeni. Totuși, la nivelul bibliotecilor județene, lucrurile s-au schimbat – în bine. Capitalele regionale și nu numai au biblioteci dinamice. Continuitatea în management s-a dovedit esențială.
Pe cînd exista Gala Bun de tipar, gala excelenței editoriale, primele două ediții au fost cîștigate de B.J. Timiș, în 2012 și 2013. După care a mai urmat o nominalizare și ai trecut în juriu, probabil pentru a nu monopoliza toate premiile secțiunii Cea mai bună bibliotecă. Care a fost impactul real al acestor premii?
Cele două premii și nominalizrea în cauză nu sînt singurele pe care le-am cîștigat. Au fost, însă, primele și ne-au dat încredere. Bibliotecile publice, mai ales, trebuie să se reinventeze. Împrumutul de carte a devenit una dintre activitățile definitorii. Dacă bibliotecile universitare au, cum e și firesc, un public asigurat, format din studenți, dascăli, cercetători și pescuiesc, așa zicînd, în bazine de crescătorie, bibliotecile publice pescuiesc în cea mai sălbatică și vastă apă: oceanul. Cu tot ce înseamnă asta. Lectura e, în esență, legată de perioadele de studiu. Odată cu absolvirea facultății, pentru cei mai mulți, contactul constant cu cartea încetează. Categoriile dinamice și mature sînt mai greu de cîștigat. Pe cale de consecință, publicul bibliotecilor publice e, într-o măsură semnificativă, format din elevi și seniori. Dobîndind o anumiă recunoaștere, ne-a fost mai ușor să facem acțiuni tot mai îndrăznețe și mai de anvergură, în cadrul cărora publicul să fie… acționar direct. Rolul său să fie tot mai activ. Prin tot ce facem, încercăm să onorăm acele premii.
LITVEST a propus an de an tipuri distincte de evenimente, a experimentat performance-uri, a schimbat radical (și cu succes) rolul lecturii comunitare. Hai să vedem pe etape ce s-a realizat, pentru că s-au realizat de la sesiuni foto speciale pînă la lecturi la lumina farurilor de motocicletă, de la evenimente cu galeria echipei Poli Timișoara la implicarea unor categorii profesionale greu de asociat cu biblioteca (poliție, armată, pompieri etc.)
LITVESTa început pe 27 septembrie 2012, cu o lectură publică în lumina torțelor, organizată în colaborare cu I.S.U. Banat. Printre invitați: Florin Iaru, Pavel Gătăianțu, Marius Chivu, Marius Miheț, Robert Șerban. La aproximativ o lună distanță, pe 24 octombrie, demara și FILTM. Trebuie spus că, pînă în 2012, în Timișoara nu a existat un festival literar de anduranță, doar secțiunea de literatură a StudentFest-ului, a cărei Facere am povestit-o. Prin concepte grafice și sloganuri, elementele definitorii ale primelor ediții au fost Harta și Busola. Fiind vorba de LITVEST, pe afișul din 2012 am „îngroșat“, pur și simplu, Vestul ca punct cardinal. Ulterior, le-am bulversat, sub deviza Arta face harta/ Art, we rewrite every part. Vestul a luat locul nordului, devenind punctul „de sus“. Cum remarcai, nu ne bazăm pe formate standard. Nu ne definim prin cultura de prezidiu. Prestigiul invitatului e unul dintre aspecte. Nu ajunge, altfel spus, să îl chemi și să îl pui la o masă de la care, cel mai adesea, dă pre limba lui răspunsuri la întrebări pe care le-a mai auzit în alte limbi. LITVEST are și un program „paralel“, care nu apare pe afiș. E vorba de pictorialele pe care le invocai, Fototeca B.J.T. dobîndind astfel o dimensiune internațională. Anual publicăm un album și o antologie cu multe traduceri în premieră. Documente – estetice și istorico-literare – care rămîn. Cum manifestările outdoor au o pondere însemnată, organizarea e cu atît mai complexă. În 2017, cînd a avut loc poate prima ediție a unui festival literar timișorean care a reunit scriitori de pe mai multe continente, orașul a fost lovit de una dintre cele mai crunte furtuni din istoria sa. În chiar weekendul dinaintea LITVEST. Tot programul a trebuit regîndit. Pregătisem o deschidere aparte: Locul rimei/ Rhyme scene. Piața Unirii, cît e ea de mare, ar fi trebuit înconjurată cu bandă galbenă, iar ritualul tăierii de panglică, democratizat: fiecare participant – nu doar invitații sau oficialitățile – ar fi rupt/ tăiat o bucățică. Furtuna din ajun ne-a pus într-o situație cel puțin stranie: nenumărate perimetre împrejmuite cu bandă protectoare, cu excepția celui pe care intenționasem noi să-l împrejmuim. Într-un asemenea context, evenimentele indoor, care constituie celălalt pilon al festivalului, s-au dovedit esențiale. De referință va rămîne seara în care, la BierHaus, am organizat o lectură publică, în colaborare cu galeria Politehnicii Timișoara. Imagini din meciurile României cu țările din care proveneau invitații au fost urmate de lecturi ale acestora, ambele aplaudate de galerie. Personal, consider pictorialele realizate atunci – InteroGate și Hypno – printre cele mai reușite. Deschiderea – reinventată în regim de urgență – la care au participat peste două sute de persoane, și evenimentul de închidere s-au putut, totuși, ține sub cerul liber și înnorat. La primul eveniment, au fost dezvelite portrete ale invitaților, semnate de Ștefan Popa Popa`s. Dezvelirile au fost urmate de lecturi ale oaspeților, în tandem cu tinerii care au citit traducerile. O scurtă paranteză: e cel puțin tulburător să asculți elevi de la Peciu sau Chizătău citind alături de scriitori de vârf ai lumii. LITVEST facilitează această joncțiune. Prin cultivarea incluziunii sociale. Să revenim, însă, la ediția din 2017. Închiderea a fost realizată în parteneriat cu Timișoara Bikers. Lecturi, așadar, în lumina farurilor de motocicletă. Toate evenimentele sînt filmate și fotografiate profesionist. Prin scenografia lor inedită, ele asigură ipostazierea rară și/sau unică invitaților, dînd un plus de valoare momentului și adîncind urma pe care fiecare ediție o lasă.
Cum a marcat cîștigarea – de către Timișoara – a titlului de Capitală Europeană a Culturii parcurusul LitVest, dar pandemia?
LITVEST 2016 a fost primul eveniment de anvergură organizat după ce Timișoara a cîștigat acest titlu. Un număr al Observatorului cultural din acea perioadă conține un articol detaliat despre ediția în cauză, cea de a cincea. Încă din anul precedent promovam Timișoara drept Capitală a lecturilor publice. Să punctăm un lucru esențial: lecturile publice marca B.J.T. constituie primele și singurele „exporturi“ de concepte de eveniment literar din istoria Timișoarei. Ele s-au organizat și/ sau se organizează la Brașov, Sibiu, Craiova, Reșița, Lugoj etc. În curând, sperăm, și în străinătate. Este pentru prima dată în istoria „orașului de pe Bega“, ador clișeul ăsta, cînd un asemenea fenomen are loc. Or, în cultură rămîi, în primul rînd, prin ce creezi, nu prin ce, sub o formă sau alta, preiei. Schimbînd tot ce-i de schimbat, Liverpool, de pildă, a rămas în istoria muzicii prin Beatles, nu prin vedetele din alte părți care vor fi concertat acolo. Tot în 2016, când, pentru organizarea LITVEST, m-am numărat printre finaliștii Galei Oamenii Timpului, la categoria Literatură, juriul semnala că „lecturile publice reunind peste cinci sute de persoane reprezintă experimente social-literare inedite, nemaifiind organizate până acum nicăieri în lume manifestări de acest gen la o asemenea anvergură“.
Prestigiul internațional al festivalului a mai generat o premieră – în istoria a două culturi. E vorba The Romanian Riveter (2020), primul număr al unei reviste britanice consacrat integral literaturii române, cu precădere celei timișorene și care a fost pus la cale la ediția din 2018. Dezvoltat în colaborare cu European Literature Network, reprezentată de Rosie Goldsmith, proiectul a fost finanțat de către Consiliul Județean Timiș prin instituția noastră. A luat, astfel, naștere principala carte de vizită a Timișoarei literare pentru 2023 și nu numai. Despre literatura română au scris atunci: Rosie Goldsmith, George Szirtes, West Camel etc. Prima ediție a Festivalului Romania Rocks, organizat de I.C.R. Londra, s-a deschis cu lansarea britanică a The Romanian Riveter. Cea timișoreană a avut loc cu, aproximaiv, zece zile înainte, la LITVEST 2020. Am ajuns, astfel, și la perioada pandemiei. Nu am strămutat online festivalul. Atît în 2020, cât și în 2021, la LITVEST s-au desfășurat lecturi și concerte care au respectat, întru totul, restricțiile sanitare. Evenimentele au fost transmise pe pagina de Facebook a B.J.T. Simbolul ediției din 2020 a fost o bibliotecă-mască, cu pliuri în care am strecurat cărți. Tot atunci, picnicul urban de lectură Pătura care citește a devenit… pătura citită. Paginile revistei The Riveter au fost convertite în meșe întinse pe iarba din Unirii, de pe care autorii prezenți în revistă au citit. În 2021, LITVEST a marcat îmbogățirea uneia dintre componentele sale consacrate: BlackOut. Text Concerto, concerte contrapunctate/ întrerupte de „bruiaje“ literare inopinate. E vorba de colaborarea cu DJ K-lu și cu o serie de actori, coordonați de către Claudiu Dogaru, care au citit din poeți timișoreni.
Cum ți-au venit aceste idei? Cum s-au developat proiectele?
Caietelor cu proză sau poezie li s-au adăugat, în timp, altele care conțin concepte și formate de evenimente. „Procedura“ e cam aceeași. Chill out și concentrare. Ajunge să prinzi ideea de un deget, ca să îi smulgi, apoi, brațul din umăr sau sufletul din corp. Uneori, cel mai eficient se dovedește un regim de lucru after hours. Rămîn la birou și după program. Liniștea aia – contrastantă cu agitația de peste zi – e cea mai rodnică. Încă una dintre încercări: într-o instituție de cultură trebuie să primeze cultura. Toate celelalte dimensiuni ale activității (contabilitate, administrativ etc) trebuie să își dea, în acest sens, concursul. E, prin urmare, vorba de contrarii destul de greu de armonizat, de acea stare – fragilă, dar esențială – fără de care o bibliotecă sau un teatru nu e decât o entitate stearpă. Uneori, deschid o carte de pe birou și citesc o pagină, doar pentru a ieși dintr-o sau a intra într-o anumită stare, pentru debranșare și rebranșare deopotrivă. Ambele sînt la fel de importante.
Două dintre principiile de bază ale manifestărilor noastre sînt spațiul și lumina. Spațiul a generat cele mai multe concepte, iar lumina conceptul cu cele mai multe versiuni. Să dăm exemplul ConCentricii, poate cea mai mare lectură publică din România, care se desfășoară anual în Piața Libertății. Structura acestui spațiu public a devenit, în urma transformărilor din 2014-2016, concentrică: cercuri roșii de cărămidă și gri de piatră cubică. Grupurile de participanți, care provin din cele mai diferite categorii socio-profesionale, sînt dispuse pe circumferințele cercurilor amintite, comunicatul de presă se numește circulară etc. Formatul manifestării încearcă să valorizeze unul dintre locurile definitorii ale orașului. Reprezentanții fiecărui grup citesc cîte un poem. Comunitatea parcurge o carte, cartea parcurge comunitatea. La prima ediție, în 2016, a fost lecturat integral volumul O casetă cu șerpi, de Petre Stoica. Au luat parte peste o mie de persoane. La edițiile următoare, am continuat cu volume ale poeților dispăruți ai Timișoarei, cele mai multe editate de către B.J.T. Orașul și-a conștientizat mai acut valorile. Am auzit de zeci de ori fraza: n-am știut c-avem așa poeți, habar n-am avut. De la tineri, ceea ce e cel mai important. Numele unor autori pe cît de memorabili, încă pe atît de… uitați s-au făcut auzite în știri TVR, Antena 1, ProTV sau Kanal D. Trag nădejde că, de acolo de sus, de unde și cercurile se văd altfel, vederea însăși fiind circulară/ totală, le va fi plăcut. Despre lumină e vorba la Lecturi aprinse, lecturi, cum spuneam, în surse inedite de lumină. Prima ediție oficială a avut loc în Piața Unirii, pe ploaie, după cîștigarea distincției de cea mai bună bibliotecă la Gala Industrie de Carte „Bun de tipar“ în 2012. Primii parteneri au fost și cei mai constanți: Timișoara Bikers. Încercarea noastră este de a pune, la propriu, literatura într-o lumină cît mai diferită și atrăgătoare, spre a putea realiza același lucru și la figurat. Am citit în lumini de șantier, de reflectoare tv, de lumînări electrice. Apropiem de carte oameni care nu au, în mod constant, de a face cu ea: persoane private de libertate, sportivi, chelneri, pompieri etc. Așa a devenit Timișoara Capitala lecturilor publice și nu numai…
Care ar fi „creșterile și descreșterile“ pe care le-ai remarcat în istoria literară recentă a orașului?
Timișoara ultimului deceniu s-a remarcat tocmai printr-o creștere a vieții literare organizate, cumva în detrimentul boemei așa cum o știam. A fost un salt – și cantitativ, și calitativ – neverosimil. Au apărut: festivaluri, lecturi publice fără precedent și echivalent, librării, campanii de promovare a poeziei realizate de ATCCE 2021 în colaborare cu prozatorul Bogdan Munteanu etc. Toate acestea dau seama despre un revival incontestabil. În planul creației propriu-zise, se disting romanul și eseul. A fost deceniul primelor proiecte romanești de anvergură semnate de exponenți ai generației 2000 și al romanelor lui Daniel Vighi. Așa cum a fost și deceniul unor eseuri și/ sau sinteze critice precum cele realizate de Adriana Babeți, Grațiela Benga, Mircea Mihăieș, Cornel Ungureanu. Cea mai importantă antologie rămîne Cuprins sau Un fel de imperiu, a cenaclului „Pavel Dan“, concepută de Eugen Bunaru. Poezia nu a traversat cea mai bună perioadă. Sper ca, la cenaclul menționat, să apară generații noi, comparabile cu cele care i-au dat renumele. Macazul dintre deceniul precedent și cel actual l-a reprezentat pandemia, o resetare, rămîne de văzut cât de mare, care, printre altele, a amînat anul… capital. Să spicuim, însă, și cîteva minusuri. Aș începe cu absența unei edituri de anvergură. Dincolo de episodul Amarcord (începutul anilor nouăzeci), unde au primat traducerile, editurile din Timișoara s-au remarcat, în primul rând, prin lirică: Seria de poezie de la Marineasa, urmată de colecția „de specialitate“ de la Brumar. Cred, de asemenea, că, pe lîngă Orizont, ar mai trebui să existe cel puțin o revistă care, în timp, să dobîndească un prestigiu comparabil. În altă ordine de idei: Timișoara nu și-a promovat niciodată valorile cum au făcut-o Clujul și Iașiul. Simplul fapt că Ion Monoran a murit fără să își vadă vreo carte publicată spune ceva. Mai mult, dacă n-ar fi avut aportul pe care a l-a avut la Revoluție, redescoperirea sa s-ar fi produs și mai greu. Critica locală nu a reliefat – de o manieră care să conteze – vârfurile, de pildă, ale generației optzeci. Nici în zorii fenomenului, nici acum. Nu există nici pînă azi un studiu – exigent și pregnant – despre optzecismul timișorean, poate cel mai de seamă moment literar al locului. Deși, în general, cel mai important prozator din Banat e considerat Sorin Titel, iar cei mai importanți poeți, Petre Stoica și Șerban Foarță, care țin, mai degrabă, de Generația 60, biografic, ce-i drept, mai mult decât ca discurs, cel mai consistent moment generaționist a fost, cum spuneam, cel optzecist. Banatul e ultima provincie care s-a unit cu țara (1919) și ultima care a intrat în literatura mare. Romanele lui Titel au întemeiat un Topos, fiind o contribuție echivalentă cu ce a însemnat, să zicem, proza lui Creangă sau Sadoveanu pentru Moldova. Prin Titel, istoria și geografia literare românești s-au reîntregit. Aceste realități „ultime“ pot fi motive pentru ca Banatul să fie perceput… mai la urmă. Și nu sînt singurele. Cum e vorba de cea mai multiculturală provincie, ea e mai puțin prezentă în narativul național. Multe dintre personalitățile de vârf sînt revendicate și de alte culturi: Béla Bartók, Herta Müller, Béla Lugosi etc. La fel stau, bunăoară, lucrurile și în cazul optzecismului timișorean. Falanga (preponderent) românească/ majoritară și-a dat, printr-o antologie definitorie, măsura abia în 1997, cînd, la Marineasa, a apărut Zona. În timp ce Vînt potrivit pînă la tare, contribuția definitorie a poeților germani și cea mai de impact antologie cu „amprentă“ timișoreană, a apărut în 1982. Paradoxal sau nu, în epocă, impactul prim nu a fost al poeților români. Cea mai înaltă recunoaștere literară, Nobelul Hertei Müller, vine și ca o confirmare a acestei stări de fapt. Totuși, nu ai cum să nu te întrebi: cum ar fi arătat o antologie tip Zona publicată la momentul oportun? Cît ar fi contat? Dar debutul lui Ion Monoran? Sînt întrebări, fatalmente, retorice. Un proiect de antologie colectivă, trebuie spus, a existat: Voci în frenezia realului, dar astrele nu s-au aliniat, cele care îmblânzesc orgoliile mai ales. Cert e că, în poezia optzecistă timișoreană, expresionismul e mai pregnant decât postmodernismul. Dincolo de Aktionsgruppe Banat, să ne gîndim, bunăoară, la Monoran și Bârsilă, oricât de diferiți. Expresionism „filogerman“ la primul, expresionism „rural“ la cel de al doilea. „Fără seamăn“ printre congenerii timișoreni, a se citi diferiți sau aparte, Eugen Bunaru și Petru Ilieșu sunt alte repere. Postmodernismul de factură lunedistă a avut, la Timișoara, un mare precursor, Șerban Foarță, nu și un mare exponent. Este un fapt, nu o hibă, deși unii o percep ca atare. Transgenerațional – de la Foarță (Texte pentru Phoenix), la Bârsilă, Tolcea și subsemnatul – se remarcă și o anumită fascinație a arhaicului și/sau ezotericului. De la procesarea experimentală a acestor ingrediente, la afirmarea lor plenară – în cazul lui Bârsilă. De la invocații și blesteme, la folclorul urban. În proză unul dintre cele mai importante filoane este realismul monografic/ documentar. O axă ar fi Marineasa – Gheo – Potcoavă. Romancieri și povestași care reconstituie, din varii unghiuri, perioade istorice. Un caz aparte e Mircea Pora, unul dintre cei mai buni autori de proză scurtă din România. Cine nu crede să citească Inspecția! Paleta sa e printre cele mai diverse: cursivitate narativă și rupturi spațio-temporale. Gravitate și un umor nebun. Contrarii pe care doar un poet, de fapt, le poate conjuga. Personal, de el mă simt cel mai apropiat. În deceniul precedent a mai avut loc un fenomen: virarea spre proză a unora dintre poeții generației 2000. De asemenea, resurecția prozei scurte e ilustrată și de debutul lui Bogdan Munteanu. Se subînțelege, panoramarea de mai sus e parțială, neincluzând tendințe, filiații, nume dintre cele mai importante.
Deși Timișoara are atuuri-eveniment și evenimente-atu, ceva, totuși, lipsește: sinergia. Coagularea, simplu spus, a acestor elemente și constituirea unui veritabil Centru, care este, întotdeauna, mai mult decît o sumă a punctelor forte. Desigur, „unirea în cuget și simțiri“ nu este nici posibilă, nici dezirabilă. O unitate/ solidaritate de fond, însă, e. Deși în oraș nu există grupări literare aflate în conflict deschis, cea mai puternică armă, ignorarea – parțială sau totală – este folosită din plin. În timp, s-a developat o adevărată artă a gestului nedecisiv: ne dăm binețe, ne menționăm ici-colo, uneori, chiar ne și citim sau ne mai prezentăm ori recenzăm cîte o carte, dar atît. Valoarea rămîne nevalorizată. Dacă noi nu ne promovăm – cu entuziasm și luciditate – ce pretenții să avem de la alții? N-am știut, nu știm și, cel mai probabil, nu vom ști să băgăm, cum se zice la poker, în casă. Timișoara riscă să rămînă o margine de lux. O altă prejudecată, mult mai vie decît s-ar crede, e cea a „zupei“. Banatul, pentru unii, e un loc legat, mai degrabă, de civilizație decât de cultură. De trup, altfel spus, nu de spirit, ca și cînd cele două s-ar exclude. Un loc prea așezat, ca să… Anul 2023 va trece – ca oricare altul. Rămîne de văzut dacă mai repede sau mai greu… La fel ca titlurile olimpice, titlul de capitală culturală trebuie să „rămînă“. Cu alte cuvinte, modificarea de statut ar trebui să fie ireversibilă. Prin proiectele despre care am scris și prin cele pe care le avem în pregătire Biblioteca Județeană Timiș „Sorin Titel“ este principalul contributor literar la agenda anului 2023. În plan investițional, cel mai important proiect din sfera culturii scrise este, de asemenea, legat de instituția noastră: reabilitarea sediului central.
Administrativ, ce-ai găsit și ce-ai dezvoltat în acești ani de manageriat? Cîte filiale are Timișoara și cum poate biblioteca recîștiga teren/prestigiu/anvergură?
Nu am făcut niciodată teoria „grelei moșteniri“. Am căutat, dimpotrivă, o decolare/ relansare pe verticală. O bibliotecă județeană are, în mod tradițional, două tipuri de structuri prin care oferă acces gratuit la carte: secțiile și filialele. Secțiile sînt axate pe domenii (arte, copii etc), filialele sînt așa-zisele biblioteci de cartier. În cazul B.J.T., principala problemă e lipsa unui sediu modern care să reunească secțiile. Documentația tehnico-economică privitoare la reabilitarea sediului central, situat în Piața Libertății nr. 3, este în curs de finalizare. Urmează licitația privind lucrările de reabilitare și evacuarea imobilului pentru ca acesta să îi fie predat constructorului. Intrăm într-o perioadă extrem de intensă: cea mai culturală și, deopotrivă, administrativă din istoria instituției. În plin proces de optimizare se află și unul dintre cele mai frumoase spații pe care le avem și care găzduiește secțiile de Arte și Documentar-Periodice, situat(e) în Bastionul Theresia. Starea filialelor este problematică. Cu două excepții, ele nu funcționează în clădiri corespunzătoare. Totuși, își fac treaba. În parte, situația actuală se explică prin faptul că imobilele respective nu sînt proprietatea Consiliului Județean Timiș, fapt care nu ne permite să investim decisiv. Numărul filialelor ar trebui redus, iar statutul lor consolidat. Asta înseamnă, în primul rînd, ca ele să funcționeze în sedii demne de ideea de instituție publică și să devină veritabili poli comunitari. Dar și acum atrag un public variat. Cînd au fost, vremelnic, închise în timpul pandemiei, au fost cititori care ne-au spus că vor înnebuni fără cărți. Oferim, printr-o procesare biblioteconomică promptă, acces rapid la carte nouă. Miza e să ducem și administrativ lucrurile la nivelul la care, culturalmente, le-am dus deja. Cînd conjuncția se va produce vom putea spune că am reușit. Și încă ceva: questa e, de fapt, Graalul.
Lucrezi, din cîte am înțeles, la candidatura Timișoarei pentru statutul de Oraș al literaturii, conferit de UNESCO.
Evenimentele pe care le organizăm, recunoașterea internă de care se bucură îndreptățesc această aspirație. Inovația a generat o veritabilă tradiție. Nu prea mai sînt – în lume – orașe care să se bucure de asemenea lecturi publice. E datoria noastră să promovăm ce are Timișoara mai bun și mai original în materie de evenimente literare: LITVEST, ConCentrica, Pătura care citește, Lecturi aprinse etc. La fel de important e să îmbogățim continuu lista și să fim și mai creativi. Restul va veni de la sine.
un interviu de un cristian
