Cronică- Beatrice Serediuc

Joi, 3 februarie 2011, în cadrul lecturilor săptămânale din cadrul Cenaclului Pavel Dan, Beatrice Serediuc a citit un fragment de proză. Deși prezența la cenaclu a fost redusă, discuțiile pe marginea textului au fost aprinse.

Primul care a luat cuvântul a fost domnul Eugen Bunaru, care a făcut pentru început câteva observații generale referitoare la proza lui Beatrice, remarcând din capul locului faptul că la fiecare lectură se poate simți elementul noului în proza pe care o scrie Beatrice. Referindu-se strict la scriitură, dl Bunaru a subliniat că Beatrice este în faza în care nu-și permite să greșească.

Discutând pe marginea fragmentului citit, dl Bunaru a discutat în primul rând despre două aspecte importante: în primul rând este vorba despre o atmosferă poetică, pe anumite porțiuni textul fiind poezie curată, iar în al doilea rând de o idee de protest tandru care vine dinspre sensibilitatea unei percepții care încă vrea să păstreze spațiul și sentimentul copilăriei.

            Au fost de asemenea remarcat umorul trist care se îmbină cu tonul incisiv, ironic, ludic, muzica interioară a prozei, simțul detaliului sugestiv, dar și construcția minuțioasă a unei parabole în care dispare granița dintre real și vis.

            Singura observație a fost cea legată de îmbinarea registrelor, unde uneori se simte că formulările sunt forțate, textul părând artificial.

            Primul lucru pe care l-a subliniat Dana Ionescu, cea care a luat următoarea cuvântul, a fost că s-a simțit ca un intrus în mintea prozatoarei, probabil datorită faptului că a recunoscut în proză anumite obiecte și personaje. Din punctul ei de vedere, povestea i s-a părut scăpată de sub control, ducând mai degrabă spre coșmar decât spre idilic.

            Unul din lucrurile care îi plac la scriitura lui Beatrice e că iese din tipare și formează familii de cuvinte care sună foarte bine. Venind în completarea dl Bunaru, Dana a remarcat faptul că, pe lângă muzicalitatea textului, în fragment se regăsesc și aluzii la muzică (jazz, radiouri etc.)

            Vlad Păun  a afirmat că pe el proza l-a dus cu gândul la o anumită concepție despre nostalgie și amintire, care vine din faptul că nu putem călători fizic în trecut.

            În stilul său caracteristic, Marian Oprea a ținut să sublinieze că proza citită are un erotism bine mascat, nostalgic. Asemenea antevorbitorilor săi, este impresionat de umorul și de poezia care se regăsesc in textul lui Beatrice, fiind însă mai puțin impresionat de final, care e prea explicit, trimiterile spre Biblie fiind chiar nereușite.

            Eu pot să zic că sunt deja un fan al prozei lui Beatrice, dacă se poate spune așa. Bea scrie o proză inteligentă, care îmbină elemente din zone total opuse și care mizează pe asocieri neașteptate de cuvinte, dar și de situații. E normal ca o astfel de proză să își asume anumite riscuri, dar unul din lucrurile care îmi place la proza lui Bea e că nu pică aproape deloc în patetic (și acolo unde o face, eu cred că o face asumat). Multe din punctele forte ale prozei în discuție fiind deja amintite, am trecut direct la ceea ce am simțit eu că ar mai putea fi îmbunătățit la text. Ce mi-a plăcut și mi-a displăcut în același timp au fost asocierile termenilor duri cu termenii mai moi. Deși efectul pe care îl dă această asociere e mișto, există riscul aglomerării diminutivelor (cazul primei părți). Spre deosebire de Dana, eu n-am simțit că proza ar avea un ton foarte intim, ci dincontră, au fost pasaje în care am simțit că personajul se detașează de propriul său corp și se privește din afară.

            Una peste alta, eu zic că a fost o întâlnire reușită datorată unui fragment de proză pe măsură.

Ne revedem JOI (17 februarie) când va citi Octavia Sandu. Până atunci… inspirație și voie bună!