Cartea, prin care Anastasia Coste a debutat în cadrul ediției de anul acesta a Festivalului Internațional de Artă StudentFest, se compune din patru cicluri sau capitole în miniatură: între noi a fost o poezie ce n-a existat decât o clipă; tranzit prin gara cu miros de tei; dacă mai treci pe-aici, să-ți amintești; în așteptarea unui arc-en-ciel care anunță ieșirea. Din acest punct de vedere volumul, apărut la Casa de pariuri literare în acest an, respectă dinamica unui poem la scară largă, ce demarează molcom, așezat, precum un tren la început de traseu, cunoaște apoi câteva opriri contemplative, pentru a se apropia de final printr-o antrenată creștere a intensității poetice.
Anastasia Coste se întinde cuminte la drum, printre incantații oftalmice, în care sentimentul erotic, difuz, ține mai degrabă de o căutare inițiatică a siguranței: dormim în podul mânăstirii / acolo nu există strigoi (pag. 12). Recuzita poetei se încadrează astfel, natural, într-un tablou al maturizării, care ni se desfășoară înaintea ochilor firesc, precum peisajele liniștite ale Banatului de munte. Avem parte de chitare, curcubeie, arome de tei sau de parfumul ceaiurilor sorbite în aerul răcoros al toamnei. Tabere, teambuilding-uri, îndrăgostiri frugale, adolescentine, sau sentimente statornice, dezvoltate după normele laborioase ale vârstei adulte, se succed într-un ritm al lor, pe care Anastasia Coste nu-l grăbește doar pentru a se afla în moda epopeicelor clivaje emoționale fără leac. Asistăm la o acceptare aproape stoică a condiției umane, în care bucuria experimentării dragostei statornice se împletește cu notația spiritualizată a trecerii, înțeleasă ca prag al vieții spre moarte.
Autoarea surprinde, uneori pictural, alteori pornind de la artefacte aparent neînsemnate ale degradării organice sau temporale (baston, clepsidră, ceasuri, candele, sicriu, brad) efectele separării, ale uitării sau ale despărțirii: Ultima dată când te-am văzut / norii plonjau în Dunărea cu rațe negre / Cu o noapte înainte ne-am împreunat mâinile / în sala de mese unde urla tinerețea (pag. 27). Isteria, disonanța, stridența fonetică sunt, astfel, depersonalizate în poezia Anastasiei Coste. Asumarea suferinței sau a inadecvării este deviată, cu delicatețe, spre rute bătătorite de alții, poeta refuzând să plătească prețul deșertificării individuale: Viața mi se derulează / ca o ploaie de vară / privită de la umbra unui copac. (…) Ascultam împreună / un vinil cu Amy Winehouse / când ai suflat în lumânare (pag. 52).
Reconcilierea în planul relațiilor umane, cu sau fără erotismul latent care acompaniază porțiuni generoase ale volumului, se transpune și contaminează planul Creației, urmând reguli ale unei muzicalități nescrise, spirituale: Când natura strigă cu sunet mut / din căști îmi cerșește Ed Sheeran (pag. 52). Aceasta se îmbină cu formule ritualice consacrate, întregite de nuanțe gotice, care aduc și mențin în poezia Anastasiei Coste parfumul revigorant al regenerării, derivată din recucerirea unui spațiu desacralizat de omul modern: e vreme de mătănii / frânturi de conștiință îngenuncheate / la ultima miezonoptică din an / liliecii din clopotniță priveghează (pag. 55).
Deplin conștientă de riscurile pe care și le-asumă în escaladarea redutelor postmoderne, poeta răspunde suav prin aglomerări senzoriale: caietului tău de poezii / i-am lipit filele cu miere / (…) prietene, nu mă judeca astăzi / m-am născut dintr-un bob de cafea (pag. 56, 57). Fără a se lăsa copleșită de implicațiile confruntării, autoarea contrapune vacarmului generat de agresivitatea reculului o lume asamblată miniatural după regulile topografiei urbane, spre a-i da Cezarului ce-i al Cezarului: locuiam deasupra unui semafor / și degetul meu a atins adesea degetul ploii / am privit cerul și avioanele / ferindu-mă-n secret de gloanțe imaginare (pag. 56). Concesiile se subordonează totuși dorinței de a ranforsa edificiile detașării, miză care depășește sfera locurilor familiare; poeta își duce la bun sfârșit misiunea estetică apelând la certitudinile gladiatorilor spirituali: Maica Nicodima vinde mătănii / cu banii strânși / va curăța pământul sfânt de bombe (pag. 59).
Reconectarea se petrece într-un teritoriu ludic, contorsionat, în care un pian dezacordat te întâmpină alături de Crucea Sf. Andrei. Aș vrea să-mi întâlnesc versiunea de șase ani / în străfulgerarea de lumi / să bântuim la ore fixe parcul cu statui (pag. 61). Anastasia Coste nu simte, așadar, nevoia să-și justifice cutezanța prin care ne îndeamnă să rămânem imuni la sperieturile contemporane pentru că, tributar unei dinamici făurite în secret încă de la întemeierea lumii, sfârșitul s-ar fi petrecut deja. Volumul servește, astfel, ca o punere nostalgică în gardă, avertizor al pustiului expiator ce va să vină.
Ciprian-Ionuț Baciu
