Cronică de cenaclu – 25.02.2014 – lectură Lera Kelemen

Eugen Bunaru remarcă titlurile provocatoare și incitante, dar ușor artificioase, preţioase.
Andrei Ene adaugă că titlurile sunt cam forțate.
Tot Eugen Bunaru afirmă faptul că se simte o asumare poetică dintr-un unghi plastic, vizual, poate și datorită „background-ului” artistic; observă o decupare a detaliilor și convertirea lor în mediul liric.
Lera Kelemn are, în opinia lui E. Bunaru o calitate de a surprinde detalii pe care le privește sub un fel de lupă sub care aceste detalii se dilată. Poate fi percepută, în poemele Lerei Kelemen,o lume a obiectelor, a ceea ce se conturează în jurul ei ca într-un fel de microunivers.
Poezia ei emană o anumită tandrețe, dar nu tocma „blândă”, uneori ironică şi autoironică; foloseşte asocieri oximoronice (între imagini, între obiecte, între două realități care se resping).
Sintaxa poemelor mizează pe o anumită exprimare directă și pe acumularea de imagini vizuale. Are o tehnică a enumerației, a acumulării,  în general cu bune efecte.
Există o directețe a ,,rostirii” în unele texte, în altele e camuflată într-o manieră în care se lasă loc intuiţiei receptorului; enumerarea gesturilor cotidiene, banale. relatarea nudă a întâmplărilor derizorii devin o mască ce camuflează confesiunea lirică.
Eugen Bunaru atrage atenția asupra faptului că unele poeme se lungesc și că s-ar putea lucra la aspectul concentrării poemelor.
Poezia Lerei conține o percepție a vizualului care nu rămâne doar la „derulare de cadre”, acestea se convertesc în diverse conotaţii, declanșează alte sugestii.
Andrei Ene afirmă că poemele care conțin o „mică poveste” sunt cele mai reușite și că ar trebui să mizeze pe asta în continuare.
Andra Cobrescu  observă în poeme un joc constant, dar dublu, își imaginează eul poetic ca pe un mim care ne comunică în mod indirect simțirile.
Mariana Gunță apreciază calitatea Lerei de a observa și a reda tot ce se întâmplă în jur.

LERA KELEMEN (Facultatea de Arte & Facultatea de Litere, anul I, Universitatea de Vest)    

Pasi-viune

în camera mea e un stâlp
pe geamul meu e o ploaie
lângă o cârpă de mătase
e un nor dens şi gri
norul uneori intră-n felinar
şi se face întuneric complet.
lângă patul meu e o sticlă
în care s-a strâns mucegai
odată a fulgerat în sticlă şi s-a aprins

din nou lumina.
pe tavan am un caiet
în care scriu uneori

(cu lacrimi)
fiindcă mi-e sete

Omul fără de miros şi fata de nicio culoare

ăştia doi habar nu au să se scarpine
să clipească
să-şi strâmbe buzele
să-şi încolăcească degetele de la picioare
să se scobească în nas.
să-şi dea ochii peste cap
să fluiere
în mare
nu ştiu să-şi ungă viaţa cu gem
şi asta îi face foarte nesăraţi.
au totuşi ceva simpatic în transparenţa lor
poţi oricând să vorbeşti cu ei despre vreme.

Femeia de formă

Femeia de formă
e o schiţă
desenată cu cretă albă
pe-un perete de sticlă,
trecută prin sită.
Femeia de formă e un colaj
făcut dintr-un decupaj
de coji de ou
pe-o sârmă de acrobaţii
strânsă-ntr-un angrenaj.
Femeia de formă e-o lumină
filtrată prin sticla transparentă
invizibilă, aparentă,
pe-un turn de oameni simpli
îmbârligaţi în gesturi,
săraci la vorbă
şi iubitori de îngeri.
Femeia de formă
e un pătrat închis într-un cerc
deformat
de ploi abundente.

***

Un pic de muzică

un pic de alb-negru n-ar strica. Uneori viaţa devine mai colorată când vezi numai câte o pată de culoare aleatorie pe un perete alb sau într-o baltă de bezină.

Am scris un text despre poezie (ca-ntotdeauna) fără început şi sfârşit fiindcă nu le-am găsit încă (nu-mi amintesc nici să le fi căutat). Am încercat să-l fac să fie chiar el o poezie pentru că poezia se descrie cel mai bine singură. Poezia e un cuvânt. Ca orice cuvânt, ea ne vorbeşte despre ea însăşi şi are şi un accent, bineînţeles, accentul nefiind altceva decât un stop-cadru sau o răsuflare adâncă sau o pauză la un concert.

Accentul nu e altceva decât un delimitator de ritm, o piedică pusă vorbitorului ca să ia seama mai atent la ce vorbeşte.

reluăm: po-e-zi-ia!… Ea poartă pe umeri toate evenimentele la care au luat parte cuvintele ei şi toţi strămoşii lor. Odată ce s-a născut, însă, poezia începe încet-încet să se strice, se aruncă dintr-o parte-n alta şi-şi lasă cuvintele aruncate în cămările altor lumi, divergente de cea în care s-a născut şi-n care va dăinui. Şi atunci plângem după ea ca după trecut.

Doar poezia incipientă ne interesează, îi putem spune poezia-moment. […]

o dimineaţă la parter, în cartier

Tot ce-mi puteam dori de la dimineaţă
era o vară,

să fi fost ziua mea?

îmi plăcea de tine mai mult în ziua aia

erai al meu ca nimeni ce a mai fost vreodată al cuiva

dacă se poate aşa ceva

erai un aer rece

o briză

o mare
un rîu

o baie caldă

un rîu din nou

un zâmbet,

o buză

un ochi

un stilou

o sticlă

care-mi cânta la mulţi ani

în 5 limbi diferite

învăţate din solidaritate.

încercarea ta să mă faci fericită

era ca o sămânţă de baobab

ascunsă într-un lan de maci
aruncată într-un lac de apă dulce

am aruncat pe geam tot ce eram eu pe atunci

şi am crescut în faţa geamului tău ca o clădire.
nu m-am mai simţit aşa de fericită şi uşoară

ca acel aer răcoros combinat cu lumină

care venea de peste tot

şi pe care îl chemam.

ţi-am spus, dar probabil că nu ai înţeles.

decât că tu eşti de vină

şi-am zâmbit tâmp şi ne-am uitat în gol

şi ne-am culcat la loc

după cortină.