În data 27 martie, la 19 trecute fix, în ambientul familiar al cărților și al jazz-ului care vălurește de la ferestrele superioare, am fost martorii unui reușit debut, Alexandra Bălănescu, respectiv ai unei confirmări poetice: Ema Cazan.
Încercând să identifice notele comune ale textelor citite, Eugen Bunaru este de părere că resortul lor intern îl constituie realitatea imediată, discursurile poetice par să curgă după linia subțire a descrierii imediatului. Poezia Emei Cazan este îndrăzneață, posedă forță și respirație amplă, un relief aparte față de patternul liricii actuale, are grafii suprarealiste și tușe ce trimit spre Nichita sau Mazilescu. Vorbim despre o poetă care știe să creeze impresii sonore reușite, suspense prin finaluri abrupte și, deși rămâne ancorată în concret, pare a fi câștigat, de la ultimele sale prezențe în reviste, profunzime și valoare abstractă. Foarte interesant, de exemplu, în prima poezie, este jocul bine condus al perspectivelor și orizontul poematic, compus cu mână sigură. Deși poezia confirmă talentul și îndemânarea tehnică aflată pe drumul profesionalizării, ar fi indicate, uneori, ruperi de ritm, incluziunea unor bucle de tensiune, mici reducții de limbaj. Poezia Alexandrei Bălănescu, citită pentru prima dată în cenaclu, pare a se fi inspirat din lumea cibernetică actuală și ne apropie de tezele mișcării post-umaniste. Poeta știe să își conducă textul, să alterneze sonuri pentru a crea spațiu ludic, teritoriu viu, dinamic, senzorial. Pe de altă parte, textul are nevoie, uneori, de condensarea expresiei și de rafinarea ideii, trebuie să depășească treapta notației, iar unele titluri ar merita schimbate.
Florin Gherheș remarcă tendința portretistică a liricii din această seară – de factură ironică, absurdă, cu nuanțe suprarealiste, în cazul Emei, respectiv timide, nostalgice, muzicale – la Alexandra. El identifică unele combinații nefericite și aliterații în text.
Pentru Silviu Genescu, aportul artistic din această seară ar putea fi conexat realității tehniciste în care învățăm să trăim, monstruosului camuflat în banal – căruia pare să-i anunțe sfârșitul. Deși diferite ca densitate, textele au în comun curgerea firească, vâna pronunțată a autenticului. În această ramă, poezia Emei pare a fi un comentariu tacticos, în care versurile se aleg și se compun unele pe altele, în cheie ironică, până în clipa fatală a incidentului ; de altfel, ea frapează tocmai prin leitmotivul Catastrofei, ce pare să trimită spre eșecul uman generalizat. Spre deosebire de poemele Emei, cele ale Alexandrei identifică precis, de la început, germenele alienării tehnice ; limbajul ei se află la polul expresiei fruste și a tonului vehement.
Poezia din această seară l-a impresionat și pe Ciprian Baciu, care constată nucleele prozodice în textele Emei, căreia îi recomandă remodelări lexicale, un plus de culoare și motricitate. La Alexandra îl impresionează titlurile, de o mare putere sugestivă ( ex. „Creaturi sinucigașe” ), trimiterile spre literatura rusă, ideea nesiguranței, a pericolului care pândește în umbra lumii tehnice.
Lui Marinel Oprea grupajul adus de Ema i s-a părut mai bun decât celelalte – există patru-cinci poezii fără fisură, observă acesta, de o mare frumusețe și valoare poetică. Intuiția autoarei pare a merge foarte departe, iar tehnica pare a i se fi perfecționat, în timp. Poemele acestea trebuie, însă, deschise marelui public, curățate de explicitare sau de încărcări inutile. Pentru un debut, poezia Alexandrei este foarte reușită, cuvintele par să fie alese cu grijă, dar textul ar trebui, câteodată, tensionat.
După părerea mea, am avut parte de momente de bună calitate artistică, care declanșează interogații multiple, precum : identitatea și „potrivirea” ( Ema Cazan ) umană la o realitate aflată în curs de schimbare, motivul șaizecist al reducției limbajului artistic la expresie numerică, redefinirea iubirii în orizontul care transformă poezia în aplicație trendy, iar spiritul, în hologramă. Poezia Alexandrei Bălănescu ne propune un autoportret în mișcare, alcătuit din puzzle-urile amintirilor din prima copilărie, de o senzorialitate proustiană, respectiv din reprezentări actuale, pictate în culori violente -manga. Spațiul în care se mișcă poeta este unul alienant, al amenințării virtuale, în care „securitatea nucleară / se dovedește ineficientă”, iar „(sistemele sociale) /cangrenate/ [sunt]imposibil de extirpat”, un tărâm al spleenului, anxietății și rutinei în care iubirea, „omul cibernetic” în sine, „moare încet”, precum în tablourile suprarealiste. Spre deosebire de realitatea virtualizată a Alexandrei, lumea Emei Cazan este urbană, haotică, trepidantă, un loc în care „se joacă prostia ( nebunia ) lumii”, iar frica „se descompune în particule de gheață”, în așteptarea „cataclismului neprevăzut” ; ne aflăm într-un univers pulsatil în care obiectele se contaminează, la rândul lor, de ritmurile Devenirii, dynamis, se încarcă de voluptatea Existenței ( scările, raftul din dormitor ). Agresată și obosită de Schimbarea continuă, poeta luptă să descopere „punctul fix”, „locul perfect în care se ascund furnicile seara”, rădăcina chtonic- inconștientă a tuturor formelor, a-simetriilor, păcatelor și „nepotrivirilor”. Aventura sa identitară este presărată cu nedumeriri, blocaje, mai mult sau mai puțin predestinate și surmontabile : „când să ajung în centrul lumii / se taie curentul”, „mișcarea se încarcă doar la jumătate”, „Dumnezeu e un fel de rocker chelios” – dar nu abandonează, totuși : „ceva TREBUIE să fie acolo” ; nevoia de sens, care pare a „umple toate locurile” poeziei citite, folosește iubirea și ipostazele bărbatului ca pe una dintre oglinzi. Impresionează, de asemeni, în textele citite, geometria variabilă a versului, originalitatea titlurilor și meșteșugul frazării poetice. În final, poetele citite se pronunță în privința celor auzite. Felicitări și succes pe mai departe !
