Joi, 9 iunie, începând cu ora 19,30, în deja consacrata seară săptămânală de cenaclu, și-au citit producțiile Miruna Todor, elevă de liceu (clasa a XI-a, Colegiul Național Bănățean) – poezie & proză și Dan Spătariu, tânăr medic naturist – poezie. Moderatorul întâlnirii – o întâlnire benefică sub semnul întâlnirii vârstelor …poetice! – a fost poetul și prozatorul Ionuț Manea.
Conform „ritualului” desfășurării întâlnirilor de cenaclu, a urmat partea dedicată comentariilor, discuțiilor pe marginea textelor citite. Nefiind prezent fizic, dar conectat telefonic la audiția poeziilor Mirunei Todor, Eugen Bunaru, coordonatorul cenaclului, a ținut să remarce, în câteva propoziții, surpriza frumoasă pe care a avut-o grație textelor citite de tânăra autoare, elevă în clasa a XI-a, relevând talentul și forța expresivă, uneori cu accente mai dure, a versurilor tinerei autoare, sugerându-i-se faptul că în evoluția ulterioară e nevoie de lecturi selective și autoexigență în lucrul pe text. În continuare, sub moderarea lui Ionuț Manea, și-au exprimat opiniile cu implicare și aplecare concretă asupra textelor: Marian Oprea, George Lână, Ionuț Manea, Suciu Valentin, Jiva Fițu, în online fiind prezentă și Maria Anastasiu. S-a subliniat, la unison, talentul tinerei poete, Miruna Todor, etalând, în prestația sa, ,,o poezie și o proză percutante, foarte bine ancorate” estetic. S-a făcut o analogie/o comparație între temele și formulele poetice exprimate de textele celor doi autori, remarcându-se diferențele specifice: o amprentă New Dark pentru poezia Mirunei, vizavi de nota optimistă a poeziilor lui Dan Spătariu, Jiva Fițu simțindu-se mai aproape de temele poemelor lui Dan Spătariu. S-a vorbit despre efectul de haită a poeților, George Lână amintind (nu tocmai inspirat exemplul !…) de Cenaclul de Luni, uneori nociv pentru individualitatea proprie a poetului. În răspuns, Marian Oprea a amintit de recomandarea poeziei americane moderne, tocmai grupul asigurând o creștere constantă a fiecărui individ în parte. S-a vorbit despre textele care au nevoie de timp, de perseverența autorului, pentru ca, în final, poetul să învingă textul și nu invers. La final, cei doi autori s-au felicitat reciproc, mulțumind celor prezenți pentru feedbackurile constructive.
A consemnat reporter Forum studențesc
MIRUNA TODOR
Goliard
Sunt un goliard cu coarne de vată :
Dacă mă nășteam în secolul doișpe sigur mă ardeau pe roată.
Nu că ar fi ceva diferit acum-
Atunci când ești pe cale de dispariție,
Chiar și fără cioară-n cioc te dau la poliție.
Dacă ai un ochi dostoyevskian, ar fi bine să-l ții la buzunar.
Nu că ar mai conta acum –
Brațul omului este un mușchi livid,
Iar creierul său un muc freatic.
Nu prea știu, din câte am auzit la televizor,
Se vrea împerecherea cu un computer lătrător.
Nu-mi dau cu părerea, nu mă pricep,
La ora patru am o ședință c-un serafim,
Un psihiatru cu față de manechin și-o robă de musculițe vineții.
Are patruzeci de ochi de pus în lesă și aripi colorate ca o meșă.
“Mai puțină bere, mai mult suc de mere !”
-Zău, mă simt ca la spovedanie, dar oricum voiam să mă las de avioane.
-E! – mai mulți bani în portofel, iar ciorile nu-mi mai mor în baie defel !
Mi s-a răcit țeava de la atâta abstinență,
Sunt un goliard putred, un cetățean model,
Când mi se ghilotinează capul sper să mi-l pună la muzeu.
Fie, să mi se dea cu chirie un dinte –
De minte, de muncă,
Să mă întind albastru în dungă,
La birou, în bancă, la servici.
Un goliard nepăsător, uitându-se la Iuda-n dormitor,
Care strânge-n poală 30 de arginți,
Deși sub pat alunecă păianjeni morți cu capete de sfinți
Și cărăbuși prăjiți cu antene de filantropist.
C-un sărut și-o palmă peste ceafă
Tot s-a sinucis.
Probabil era un edecar trist, fără orientare,
Fără un serafim cu un microscop cu bale și cu o masă de (electro)șocare.
Strâmtoarea pietrei
O gaură, o piatră ca un ogar –
Ochii lui, orbecăind pe sub picior,
O cizmă deșirată ca un covor,
Scrâșnind piatra cu ură
Pentru că e strâmbă și potrivită, cu o mină fină.
O piatră mai grațioasă decât un picior de nisip,
O crustă pe ciocul unui cuc,
Mă scurg peste splina pietrei,
Mă scurg peste pieile băloase,
Îmi îndepărtez solzii de pe oase.
Piatra sunt eu – eu sunt această bucățică tare,
De pământ, de carne, un set de dinți de sare.
Îmi scurg transpirația amăruie peste acestă iarbă,
Un poliedru cu trei limbi de gheață.
Poate sunt greșită, o potaie din iad venită!
Nimeni nu mai e pe aici, numai un kitsch de sănătate,
În strâmtoarea pietrei, o cioară de lipici.
