Joi, 9 martie, începând cu ora 19:00, în virtutea unui …ritual cvasisăptămânal – îl putem numi deja tradiție – Cenaclului „Pavel Dan” s-a reunit într-o nouă ,,sesiune” poetică, totuna cu surpriza a două debuturi poetice feminine, dar mai deloc feminine… Mai concret: convingătoare și tonice, uneori acide, prin scriitură și tematică – critic & valoric vorbind – așa cum a rezultat, în urma lecturii, din dezbaterea și din discuțiile aplicate pe texte. Seara a fost coordonată de Eugen Bunaru, Ionuț Manea pentru zona online, iar Răzvan Stoicovici, cu verva-i discursivă bine-cunoscută, și-a asumat, în plus, rolul de responsabil cu imaginea. Fotografiile sale, purtând amprenta și unghiul de țintire vizuală ale profesionistului în domeniu, vor sosi (la redacție…) ceva mai târziu, probabil pt. arhiva cenaclului… Le așteptăm cu interes și reală nerăbdare/curiozitate. Trecând peste suspansul acestor fraze introductive, să facem prezentările. ,,Înarmați cu câte o bere de calitate și cu pixurile pe post de sulițe, polemice, firește!” (apud Marius Dimcea), participanții la seara de poezie de la Cuib d’Arte au tratat cu maximă seriozitate și spirit critic textele celor două autoare, Valentina Botezatu și Izabela Radosevici, debutante – repetăm! – în cadrul cenaclului ,,Pavel Dan”. De remarcat, din start, lipsa lor de trac atât în fața auditoriului și, nu mai puțín, în fața microfonului. ,,Într-o atmosferă boemă,” (Marius Dimcea), ușor feerică demnă de o seară poetică destinsă, relaxantă (dar nu …relaxată!), la doar o zi după un 8 martie, cam înnorat și ploios, cele două poete, cu autentice, nu doar promițătoare, virtuți creatoare, s-au bucurat, de feedback-urile pertinenete și constructive, ale colegilor, nu lipsite și de acele necesare accente critice, vizavi de părțile mai vulnerabile ale poemelor supuse lecturii publice. În cuvântul final, cele două autoare au rezonat cu atmosfera dialogală și consistența opiniilor.
Au cuvântat: Cristi Căliman, Marian Oprea, Delia Costea, Vlad Ciurescu, Bogdan Floricel, Marius Dimcea, Răzvan Stoicovici, Eugen Bunaru, Ionuț Manea, Octavian Hrițcu, dar și alți prieteni și întru ale scrisului.
A consemnat Forum studențesc
Poeme de VALI BOTEZATU
***
stau de pază
la malul veştilor bune
aştept cu nerăbdare
să mă lovească
cu violență
vreun gând
rămân tăcută
doar în cinstea vidului
croiala lui e rigidă, ambiguă
şi plină de simboluri
ca petele de sânge
pe un negru imaculat
fiți liniştiți, copii,
existența
deşi şchioapă şi înclinată
e tandră
dacă ştiți s-o blestemați
***
îmi adunam gândurile
ca pe un morman de vreascuri
în timp ce întunericul se privea pe sine
în oglinzi
la două idei distanță stătea luciditatea
judecându-mi viciile
întins pe jos
păream identic unei coli îndoite de cinci ori
pe fiecare chenar câte o năruire
înfăşurată în eter
aş fi vrut să mă iert atunci, pe loc,
credeam că moartea îți aduce privilegiul ăsta
în fond, un trup prea firav şi palid
mă găzduise răbdător atâta timp
privindu-l, m-am temut
că nu fusesem destul când am putut
ENTROPIE
zăbovind printre lamele ascuțite ale anxietății,
mi-am amintit că prima gură de aer a fost gratuită,
pe restul le-am plătit cu vârf și îndesat.
cineva m-a definit, dar e cert că a apăsat cu talpa
prea mult peste învelișul meu vâscos, iar eu,
asemeni unei mlaștini, m-am șifonat atât de tare
încât mi-au cenzurat imaginea. nu știu
cum m-au catalogat apoi, dar se zvonea că-n centrul
oceanului în care adormisem izbucnise o molimă
ce purta numele meu. o singură corabie a îndrăznit
să inspecteze focarul de rânjete din jur.
poate m-am pierdut cu firea sau am omis faptul că
naufragiul era inevitabil.
***
mă întorc la origini
unde ura dădea în clocot
la fiecare aniversare
astăzi sunt femeie
dar mă port ca un războinic castrat
când moartea dă târcoale
îmi dau jos toate straturile
ca o ceapă plictisită de ploi
şi ce să vezi
…
teama e miezul păcatelor
şi pulsează, pulsează neîncetat
e inima inimilor
plictisită de perfuzii cu placebo
plănuiesc să-mi sap groapa
singură
să nu las pe nimeni
să măsoare straturi peste straturi
de pământ plictisit de cutremure
ce va dospi în gura căscată
spre lumi fără contur
oftează timpul
în jurul acelor de ceasornic
plictisit de repetări
şi gelos pe sfârşituri
timpul timpul timpul
o femeie-războinic
ce se luptă cu sinele
şi poartă straturi peste straturi
de realități plictisite de moarte
Artificiu funerar
am adormit încercând să uit
că sunt doar om
și voi căra păcatele pe umeri în toate visele
am mărit pasul peste umbra urmelor
dar genunchii m-au trădat
și s-au mutat la spate
ochii mei au fost îndrăgostiți
însă degetele au știut mereu
ce e mai bine pentru mine
glasul nu m-a ajutat nicicând
a urlat în continuu
despre tot felul de catastrofe utile
o singură dată mi-am deschis pieptul
și am observat nemărginirea oceanelor
de pe alte planete
m-am gândit să donez inima
pentru transplant
dar nu-i era compatibilă niciunui adult
poate-am murit de mult și nu știu
fiindcă m-am uitat în oglindă
și n-am mai văzut pe nimeni
să mă dezgropi într-o zi
apoi șterge-mă din arhivele absurdului
urâțenia mea n-are nume
Secreții
ce vreau să simt pentru tine
va poposi o vreme-n intestine.
va lua cale curbată prin trahee
şi va zgâria simțurile
atât cât să mă facă să scuip
cos dezamăgirile cu ațe resorbabile
ca să nu-mi rămână culoarea lor pe artere
îmi eşti familiar ca o răceală de sezon
eşti vechiul din nou şi noul din vechi
nesemnificativ
ca o copie a cancerului
ce sare din toamnă-n toamnă
până la uitare
Exces de zel (Cu Marius Dimcea)
nu mi-e frică
de gheara de oțel a pisicii
de ploi în decembrie
sau nisip în buzunar
după nopți ce cântăresc prea greu.
de prea multe țigări
fumate de toți tovarăşii
de unghii tăiate, uitate în scrumieră
de alegeri prezidențiale
ori faptele de ieri
de ochi mijiți după perdele
prea scumpe
nu mi-e frică
de a muri prea târziu
să mă înec într-un ocean
de zdrențe
de atingeri în paturi matrimoniale sau
vulpi cu cozi magice
sulițe ştirbe
călăi cu sentimente
idei
praf şi mucegai
în camere uitate
mori de vânt sau
amintiri
nu mi-e frică
de prieteni cu crăpături în
mânecile cămăşilor în carouri
de şerpi sau vulturi
de întrunirile scriitorilor boemi
de coapse blânde
sub cearşafuri pătate de sânge
beri începute de joi
şi zile lucrate în fum de tun
de substanțe nocive
de amețeli brutale
de amenințări carnale
nu mi-e frică
Poeme de IZABELA RADOSEVICI
Ceai de nu-mă-uita
Prins în mână de copil
Cu colți expuși,
Ochiul șarpelui deschide universul trecut.
Clopotul bate devreme
Iarba nu poate fi mai verde acum.
Casa din copilărie e o insulă
Înrădăcinată adânc în stufărișul subconștientului
Printre căpițe de fân brumate.
Casa din copilărie e oglinda dintre lumi
Unde bunica și eu stăm în brațele unei stră-străbunici fără chip
Sub vrajă de cântec și mâini lucrând războiul,
Unde se materializează în același timp
Șezătoarea de peste Prut cu poveștile fraților morți sau pierduți,
Îngropați și dezgropați în mai cu liliacul mov
Sub câmpuri și brazde fantastice
Și șezătoarea de acum, camera tehnică
În care mai fumăm o țigară
înainte să ne închidem resemnate în dulapuri –
Moliile ne mănâncă toată carnea.
Așteptăm doar timpul, să ne transforme în scheletele ancestrale din povești.
În spatele fiecărei amintiri a fost mereu o coardă
Ce se întinde tot mai mult, Cu fiecare an uitat.
La final o să se rupă
Și nimic nu o să pară schimbat
Doar o durere vagă, țiuind în urechi neîncetat
Pentru care timpul nu poate fi antidot,
Oricât de mult s-ar strădui.
Și buruienile acoperă ruinele templelor
Au rămas doar pași în țărână
Unde s-au odihnit zeii la umbră de templu.
Când i-au crucificat sub lămâii înfloriți
Mă nășteam ca să văd stelele.
Picurând din ochiul de aur
Dansează întru existență fiecare suflet nou
Și bolta de culori ce o să-i nimicească
Le pictează-n stele jocul infinit.
M-am născut fără să știu că o să mor
Slăvind primul sâmbure de lapte
Din ieslea lumii unde nimic nu era al meu
Și puteam vedea doar stele.
Ți-am cântat, mamă,
Extazul existenței cu buze însângerate.
Când am fost copil, ți-am promis că o să-mi caut un tată
Și păgân ca un orfan, am făcut unul.
Te-am făcut să plângi …
N-am știut, atunci când am venit pe lume
Că nu sunt decât un copil ce se joacă în bălțile străzii
Și tot ce-am urmat
Au fost doar pași în țărână.
Scrisoare din Arctic
Banchizele de sare nu ne mai pot ierta acum, căpitane.
Nu când vântul mi-a șoptit la ureche dezastru.
Zeul pe care l-am descoperit aici,
Sub malul negru
Și gheața ce ne-a mușcat corăbiile
Nu e ca niciunul pe care l-am cunoscut vreodată.
Șiragul de sicrie înecate nu ne mai pot ierta acum, căpitane.
Teroare și întuneric, doar atât a mai rămas?
De sub malul mort
De sub pasajul înghețat
De sub igluul nesfârşit
De sub capacul de plumb
Ce față a monedei e asta
Ce-a căzut pe ochii tăi, căpitane?
Își întoarce pupilele monstroase către mine …
Nu vreau să mor, căpitane.
Încă scriu scrisori către casă
Și visez că vor fi citite.
Visez că gheața se va rupe
Și va mai bate vântul o dată în velele vechi
Și voi mai gusta o dată – mâncare, băutură caldă
Dar mă îngrop aici, căpitane
Unde noaptea e doar o panglică lungă peste ochii mei
Și dorm ca un copil.
Mă scuzi, nenea, nu ești tu tata?
Paternitatea e o mică scenetă
Cu actori constrânși de distanțare socială.
Am construit tați în capul meu ani de zile
În poezii și povești și vise
Și fiecare ciob e pictat la fel de capricios, fantastic
Îmbibat în naivitatea basmului.
Un tată e o fantomă pe care o iubești chiar și când ai crescut
Bântuită de ea chiar și când nu ai simțit-o niciodată.
Un tată e o operă de artă
La care lucrezi și lucrezi mașinal o viață întreagă
Îndepărtându-te din ce în ce mai mult de realitate
Până plutești între planete
Îl întâlnești întâmplător, lângă soarele ce moare, pe Dumnezeu
Și realizezi că el însăși a fost un tată pe care nimeni nu l-a putut vedea
Sau apuca să iubească
După mâini
Zâmbet
Adevăr.
O imagine pe un perete,
Sfântă sau nu,
Oricum prăfuită de pânze de păianjen
Într-o catedrală a niciunui om și niciunui sunet.
Dumnezeu își cere scuze. Spune că așa trebuia să fie
Că nu era nici o altă opțiune
Putea să fie mult mai rău …
Plutești în derivă, cât mai departe de sunetul pledoariei lui șoptite.
Un tată e o stea într-un cer pe care îl iubești o singură dată
Și apoi încerci pentru tot restul vieții să o recreezi
Rușinat în secret
De cât de neadevărat e totul.
Dai foc imaginii.
Aprizi o țigară la flacăra ei.
Unde păsări albastre cântă lumină
Până la urmă, tot ce vorbim
În groapa de gunoi a tuturor mașinăriilor eșuate
Unde ne-au exilat inimile rechemate de la rafturi
E iubire.
Chiar și când vorbim de stele, vreme, oboseală,
carbon, medicamente, genetică,
sânge, zei …
Vorbim atât de mult despre iubire.
În depozitul de vechituri e puragtoriul nostru
Ce ne-a așteptat de când am gravat în mătase că vom trăi.
Fiecare ține secret ceea ce vede
Dar nu e secret că am crescut atât de blând monștri
Cu lapte caustic.
Într-o altă viață i-am meritat
În asta m-am mântuit într-o palmă ce m-a tăiat pe față
I-am spus mamei
Că trebuie să poți să iubești și din mormânt
Ca să fii om.
De asta există rândunici
Și cântă în copacii de deasupra noastră.
Au în ciocuri lumina pe care am văzut-o
Doar când eram pe cale să mă înec.
Există, nu exită, nu rup petale.
Le privesc cu blândețe și le iubesc și pe ele cât trăiesc
Rup din mine, în schimb,
și arunc tot ce a durut vreodată,
Și mă iubesc și pe mine, chiar dacă îmi rămâne doar un schelet.
Sunt caldă pe dinafară,
chiar dacă sunt o mașinărie eșuată.
