Curioşi?

Am fost la Piteşti cu Ana Maria Puşcaşu. Întâlnirea cenaclurilor studenţeşti. Au fost prezenţi Clujul şi Reşiţa.

Eu şi Ana am avut cazare într-o cameră cu 5 paturi… dacă eraţi prin zonă vă rezolvam!!!

Prima mea bucurie a fost că am reuşit în sfârşit să văd mănăstirea lui Manole. Frumoasă. Însă cu aerul ăla de complex comercial care te cam lasă fără putere de rugăciune. Nu pot să nu îi contrapun mănăstirea Antim Ivireanul din Bucureşti, care deşi e aşezată în mijlocul oraşului are o linişte şi o cuviinţă care o recomandă într-adevăr ca mănăstire. (Acum trebuie să şi recunosc că am eu o slăbiciune pentru locul ăsta fiindcă îmi place de mor personalitatea Mitropolitului Antim, dar şi pentru că acolo a trăit contrariatul, rebelul şi fascinantul ziarist Sandu Tudor, iniţiator al mişcării spirituale Rugul Aprins, de la aceeaşi mănăstire, mort în închisorile comuniste şi cunoscut în mediul bisericesc sub numele de Schimonahul Daniil)

Dar să revin. Întâlnirea propriu-zisă a avut loc după ce noi am fost plimbaţi la case memoriele şi muzee. La întâlnire au participat mai mulţi scriitori locali şi s-a discutat despre cum suntem sprijiniţi de scriitorii consacraţi din cetăţile noastre şi despre relaţia nostră cu textele pe care le scriem. Eu nu am putut spune decât „păi e relaţia dintre mine şi mine”. La întrebarea legată de scriitorii locali am avut grijă să îi amintim cât mai bine pe cât mai mulţi. Şi voi, cei din cenaclu, ştiţi că nu am minţit.

A fost o noapte frumoasă şi prelungită… Uite:

Allora Albulescu, Puiu Mărgescu, eu, Mircea Bârsilă şi Ana Maria Puşcaşu

Presupun că paveldaniştii ştiu că profesorul şi poetul Mircea Bârsilă a fost îndrumător al cenaclului nostru.

Am ajuns şi la Bucureşti unde ne-am întâlnit cu nişte prieteni dragi nouă. Şi pe când eram noi mai încântate pentru cât de bine ne-a mers, ne-am întors acasă cu un tren care nu mai avea locuri libere şi ce mai… eu nu am făcut L.M.ul aşa că la plantoane am clacat şi am recitat în gând toate poemele pe care le ştiam cu România (şi nu vorbesc de Eminescu aici!!!)

în poza asta tocmai aflasem ca nu avem locuri in tren si ca vom sta in picioare toata noaptea!!!!!!!!!!! Se vede, nu?

PS Mai merită spus că după ce ascultasem muzica Anei de pe mp3 player, am trecut la poeme. Avea Ana un folder cu Manasia, Sociu şi Komartin . Manasia recita aşa de calm încât spre finalul poemelor sale adormeam pup cu rucsacul în braţe, la Sociu mă trezeam undeva după primele cântece excesive, iar la tonul clar şi răspicat al lui Komartin mă trezeam de tot şi simţeam că încurând îmi voi detona pieptul (capul) cu o şoaptă.