9 martie – ziua de după ziua Femeii – tânăra Ioana Duţă se împodobeşte cu un mărţişor de poezie, iar Alex Condrache ne vorbeşte despre „Scămonia”. Ascultăm cu atenţie.
E. Bunaru consideră că în cazul tânărului Condrache este vorba despre talent, despre o reală potenţă de prozator. El îşi îmbracă revolta într-o fabulă cu tentă politică, biciuieşte tarele sociale pe o voce puternic satirică, într-un stil parodic, cu umor şi sarcasm. Este vorba despre o mică scenetă în care absurdul gen Urmuz pare a se îmbina cu fabulosul, un text alert, vioi, care curge fără surplusuri, bine cadenţat, în care causticul pare să atingă la un moment dat şi unele genuri clasice de proză. Problema ar fi că, prin recursul la parodie, proza în sine tinde să se subţieze, unele pasaje trenează, deci tensiunea scade, iar efectele încep să se estompeze. Anumite lucruri ar putea fi spuse, poate, mai bine direct.
Ioana Duţă se află în progres, devine mai curajoasă, versurile ei au titluri frumoase. Ea urmăreşte pretextul unui filon epic, un mic story – asemeni lui Ioan es. Pop şi, deşi are atracţia ludicului şi a ironiei, reuşeşte să creeze nebuloasa fertilă a unui halou emoţional. Persistă, însă, din păcate, preţiozităţi, reluări, probleme cu verbiajul, umorul expozitiv.
Lui Moni Stănilă îi place ideea de la care porneşte textul lui Alex, îi place fluenţa, detaliile poetice şi pasajele bine construite. În schimb, autorul este uneori prea direct, trebuie acordată atenţia cuvenită dialogurilor, repetiţiilor, poate trebuie eliberată, uneori, imaginaţia. În privinţa Ioanei, Moni consideră că îi reuşesc poemele de mari dimensiuni, imaginile concrete, cu aderenţă la real, ironia. Poeta ştie să creeze o atmosferă tensionată, care susţine verbiajul. Comparaţiile sunt inspirate şi unele imagini, frumoase, dar există şi versuri în plus.
Aleksandar Stoicovici vede poemele Ioanei ca pe nişte file de jurnal, caustice, de un pronunţat caracter ludic, creionate prin secvenţe suprarealiste. Unele poeme care conţin imagini frumoase ar mai trebui lucrate. Proza lui Alex pare una experimentală, în care trimiterile ar putea fi mai dese şi mai directe.
Alex Diaconu consideră proza alertă, dar superficială, neînchegată epic, o schiţă pentru ceva mai amplu.
Ionel Ţârc este de părere că textul în proză are un titlu neinspirat, transmite tristeţe, este neconsecventă cu metoda, iar finalul ei este previzibil, ratat.
Octavia Sandu vorbeşte despre două planuri dezechilibrate ale prozei – uneori mesajul este prea explicit sau prea abscons, ceea ce duce la diluarea alegoriei. În privinţa poeziei, se pare că lirismul decurge şi din comparaţiile de bună calitate. Tot aici, place cum se ţese poemul din imagini ce se formează una din alta.
Lui Marius Aldea îi place ideea anti-sistem a prozei, umorul absurd, imaginile bune, doar că ar putea fi mai scurtă. Ioanei îi preferă poeziile mai scurte, aerisite, cele fără motto.
Adrian Iuga, student la Filosofie, este de părere că în interpretarea prozei lui Alex ar trebui subliniat titlul, ideea de scamă. Finalul ei îi aduce aminte de Kafka sau Vişniec, dar textul ar putea fi mai cifrat.
Ariadnei Perhald îi plac două poezii, restul ar putea fi mai lucrate.
Eu sunt de părere că fabula lui Alex, ce mizează pe funny şi pe anti-şablon, poate fi perceput ca un exerciţiu de virtuozitate pe o temă minoră şi mărturiseşte despre imaginaţia şi înclinaţiile jurnalistice ale autorului. În acelaşi timp, însă, există repetiţii, exprimări forţate, vulgarităţi gratuite, umor scrâşnit, un imens potenţial de frustrare care ar merita sublimat şi transformat în ceva mai puternic. Căci se poate. Poezia Ioanei pare a se hrăni din două izvoare – din poezia baladescă americană – vezi poemele lichide în care imaginile alunecă unele din altele, „se leagănă”muzical între amintire şi vis, transmit fronda împotriva tezei şi tehnicii – şi din poezia douămiistă a străzii şi a trupului-oglindă, epurată de violenţă şi excese de limbaj. Identificăm şi aici un simţ acut al observaţiei şi al detaliului, care trimit spre constatare filosofică, o apetenţă pentru joc şi vizual. Ioana foloseşte o recuzită de imagini frumoase, ce par uneori a se alege singure, a se prinde într-un dans ce generează emoţia. Punctele ei la care ar mai trebui lucrat ar fi, după mine, şlefuirea unor expresii şi aprofundarea unor imagini, decantarea narativului.
Cam asta a fost pe 9 martie. Între timp, a fost lansarea „Zairei” lui Cătălin Dorian Florescu. Ne mai vedem, ne mai citim.
