Dimineţile

Încă te visez, spre dimineaţa, când
steaua urlă în geam şi glasul tău vâsleşte
între limba ei de jar şi limba ei de
piele.

Se uită în vis, peste ţara de vată şi plumb,
cazanele fieb neobosite marea ce-o au
pescăruşii către vară pe aripile lor albe
– deretic marşul vaselor în larg, între port,
între insulă, între capul brun ce abdică
pânzele în ciocul lor cafeniu şi tăcut.
Vivide punţi de lemn şi pasta degetelor lui
întinzând vopseaua pe placaj
– încă visez, cum sarea i se crapă în tâmple
şi cine n-a fost amintirea pleoapelor ce
dorm pe valuri- plâng închise pe turnuri
de smoală.
Încă te visează, casnic, luând cheia în porţi,
păstrând o pungă de scoici- calinde,
sălbatice şi largi ca armăsarii pur-sâge în
ţara lor de început.
Încă te-aş visa, pe genunchi să-mi aminteşti
zarul să-l sparg, tinicheaua s-o potrivesc
ca să păşesc sigur la întâiul gong de ceaţă.