Ţin minte şi acum: încercai să treci dincolo. Mă întrebai dacă cred în metafizică, dacă cred în iubire, dacă mi-aş întoarce spatele de la tine. Apoi am zâmbit în umăr şi am plecat. N-am asistat decât la degradarea unei petale rupte. Natura încă îşi juca rolul printre visele noastre. Chiar dacă ai să apari primăvara, vântul acesta se rupe de mal şi se contopeşte cu ceea ce mai rămâne din nisip. Vroiam să adorm, să dorm toată viaţa, să visez până ce îmi fac din asta o nouă viaţă.
Ţineai clepsidra în mână, o aruncai în sus să vezi până unde poate urca timpul. Apoi i-ai gustat nisipul. Ţi s-a făcut sete. Mărul l-ai muşcat şi apoi l-ai scuipat la pământ. Apoi ai luat o altă muşcătură, până ce te-ai săturat. Te plimbai bezmetică de colo colo, fără să te mişti. Aveai doar un tricou pe tine, te aveai doar pe tine înfăşurată. Plângeai. Te-am văzut plângând. Dar nu zic nimic. Nu urlu, nu mai ţip. O să mă bat cu capul de copacul ăsta până dau de cer. Ce facem? Stăm aici, stăruim printre troienele astea? Ne dezbrăcăm de aţele astea? Nu mai rămâne decât un foc. Vreascuri, benzină, chibrite, ştii tu… în rest doar sentimentul unei aşteptări.
Apoi ceva ca de verde se deschise în frunţile noastre. Ţii minte? Mai ţii minte. Apoi am trecut. Verdele devenea lumină, devenea un galben verzui. Acolo ne-am odihnit. Cât de cald era, cât de ne-mai-sete se răsucea acolo. Deşi nu era nimic, nu se întâmplase decât nimic. Pe cât erau de purtate toate visele noastre, pe atât de în neclintire eram aici. Dar avea un fel de parfum, un fel de notă subtilă a fiinţei. De acolo se coboară, de acolo se aduce în corp senzaţia, apoi gândul, apoi ideea. Şi astfel ne-am învelit la loc, ne-au pus să ne îmbrăcăm.
Dacă am fi fost doar noi, acolo la începutul lumii, mi-aş fi găsit un pumnal în carne şi l-aş fi trecut de dincolo, până între coaste. Dar mi-am pătruns, mi-am găsit reazăm undeva printre ulmii picuraţi de rouă. Te plimbai bezmetică pe străzi să întrebi care-i calea, căci ne-am rătăcit. Umblam înfometaţi în paltoanele noastre, urcam cerurile, le călcam în picioare până ce se cutremura totul, zăpada fulguia încet. Pe undeva cânta pianul, pianul acela mare şi negru, cu clapele răsucite pentru vreo eliză. Nu, nu te întoarce, mergi aleargă, găseşte-ţi culcuş. Eu am să zac aici, pe bordura asta, la marginea asta de drum. O să stau aici.
Treceau maşini şi noi ne minunam de culorile lor. De fumul ce ne intra în nări, de mirosul benzinei. De la înalţimea asta vedeam doar picioarele oamenilor. E incredibil de frig aici. Parcă termometrele s-au scufundat în minus, până şi mercurul va îngheţa odată şi odată. Paşii pe trotuar, mâinile în buzunarele, mănuşile adânc înfipte în piele, aşa ne vom trece. Vom trece strada şi apoi ce? Vom bea ceva cald în Papillion, apoi vom gusta ceva ciocolată neagră. Noaptea a ajuns la cele trei sferturi de lună. Ne plimbăm printre copaci, printre frunze. Nu suntem decât o mână în altă mână, restul e zgomot, e sunet surd ce ne ţiue în urechi. Ale mele, ale tale, ale noastre? Şi mergem şi mergem, ca în scurtul metraj al lui Nichita: mărşăluim. Până unde? Până unde ne mai poate tocii viaţa? Până unde ne mai putem alerga sufletele? Goana şi-a pus mâinile peste capetele noastre la naştere. Dincolo e doar un fel de a spune nu. Nu tocirii. Nu, suflete, eu vreau să stau, să nu mai mişc, să nu mai vorbesc, să nu mai gândesc, vreau acea neclintire de basm. Din basmele cu zăpadă, cu pustiu. Ce ne mai rămâne de făcut? Nimicul îşi coboară deja acele lui spre noi. Simţim că ne ducem, că ne mişcăm, că ne contopim unul în altul pe când strada rămâne pustie şi zăpada se depune încet.
