PARTY
Ce-aveți cu mine, fraților? Cu ce vă deranjez, în colțul ăsta al sălii?
Nu, prietene, nu pot veni cu tine în camera cealaltă, ,,să ne băgăm și noi în seamă”. Ești în stază de pe la ora unu, să beau în ritmul tău, aș muri.
Nu, îmi pare rău, nu pot ,,să combin” șatena cu acea rochie verde-închis despicată între sâni, ce mă tot privește din partea cealaltă a barului. Nu știu să mă-ngrămădesc la tejghea, lângă silfida cu bluză neagră, transparentă, și sutien înflorat, ce bate toate recordurile la recolta de cuceriri, cad leșinații ăștia ca spicele. Nu sunt în stare să mă trag în selfie cu bruneta în minijupă gri, cu picioare lungi și subțiri.
Prietene, cât poți să bei? Ești eroul meu în seara asta!
da, încă un shot de Jager, hai, un, doi, și…
ah…
portocală…
apă, vin roșu, apă, că mor!
Nu am ce să fac celor două blonde pe tocuri, ,,arată-ne cum îți iese schema asta”,
— Uite, nu se întorc ambele picioare în aceeași direcție, cum se întâmplă pe rock&roll!
Hai să încercăm în același timp, aaaașa! Interior, și exterior, ca la spălătorie! Și acum ne rotim, peerfect!
Și cele patru fete sub 18 ani, una dansând contratimp, de ce-au venit lângă mine? Ce să le spun? Degeaba-ți belești ochii și-ți trâcnește sprânceana, complice, tu, ăla cu barbă, n-o să se-ntâmple nimica, stai liniștit.
Bine, DJ!! Când te-am rugat să pui Rammstein, abia ți-ai luat căștile de pe urechi, că n-auzi bine, că nu găsești piese, că ,,să vedem mai încolo”. Crezi că nu te-am observat când ți-a vorbit la ureche minijupa gri, imediat i-ai găsit dedicația, cum îți mai alergau degetele pe taste, ți s-a lățit zâmbetul între parabolice mai ceva ca diagonala de la monitor.
Ești tare!, acum ți-ai găsit să alegi mizeria aia a lui Bloodhound Gang, nu pot să-i rezist, uite cum zbier, la cinci dimineața:
You and me, baby, ain’t nothing but mammels
So let’s do it like they do on the Discovery Channel
S-au dus puștoaicele sub 18 ani, și prietenii noștri comuni, da, eroule, ultimul Jager, da, îi dăm și două shot-uri de cozonaci, ai grijă cu taxiurile la ora asta, nu, mersi, eu merg acasă pe jos. Au plecat și învățăcelele cu tocurile cui, și decolteul verde, și minijupa gri, cherchelită, pătată pe spate cu vin.
A rămas sala, ca după cutremur, cioburi, șervețele, dopuri, paiuri, tacâmuri și farfurii murdare, de unică folosință; și chelnerița cu pantaloni scurți, mulați, și codițe, ne-atingem pumnii, tovărășește:
— Mersi, m-am simțit foarte bine, ați făcut o treabă excelentă!
,,să mai veniți!”
Da, tu, ăla cu cămașă albă și bretele interminabile, siluetă masculină, musculoscule, norocosule, atâta te-ai gudurat, fâțâit și lipit, până ai prins-o pe fata aia cu converșii roz; corect, te-ai suit lângă ea, să dansați pe masă. Eu n-aș fi fost în stare să mă sparg în figuri, cocârjat așa ca tine, cât să nu-ți dai cu țeasta în zidăria aia boltită, frânt de spinare. Ești tare la digeială ciuci, n-am ce să zic, premiantule.
A câta încercare ți-a fost în seara asta?, vreo cinci refuzuri ți-am numărat numai eu. Da, freacă-te pe bretele, strămoșule, războinicule, bărbuță dacică, hipsterilă.
Știu, v-am dezamăgit, fraților, însă eu, în medie, pot să pup o fată pe-obraz, la un party, aproape de gură, cam o dată la 17 ani.
Adrenalină și statistică pură.
Și-abia am intrat în 2018.
TREI FRECUȘURI
— Hai să ne vedem atunci la Reciproc, duminică seară!, așa mi-ai propus, cu vocea ta dulce, amabilă, la telefon, am închis făcându-mă una cu asfaltul, rămăsese pentru ora opt, însă nu mai eram sigur, dacă nu te-ai referit cumva la ora 18, însă nu mai îndrăzneam să te sun înapoi.
Duminică seara, așadar, Reciproc, după trei luni de așteptare, de amânări, nehotărâri din partea ta și tărăgănări, urma să ne vedem, în sfârșit.
Nici nu știi cât de agitată a fost dimineața aia, m-am repezit la Mall, am roit ca bezmeticul până am găsit o pereche de ghete noi, de toamnă, care să-mi placă, italienești, maro, de piele, cu talpă solidă și cusătură aspră. Apoi, o pereche de blugi de la Kenvelo, clasici, potriviți, nu pot înțelege bărbații care-și cumpără pantaloni mulați, așa cum nu pot rezona cu femeile botoxate. Cămașa, albă, în carouri albastre, am luat-o de la H&M, iar puloverul, un roșu închis, mai mult maro, cu dungi albastre, tot de la Kenvelo, unde am revenit după încă o roire epuizantă. N-ai idee cât mă consumă alergatul după haine, probatul, cuștile alea de probă, dezbrăcatul (nu mă pot abține și-mi dau în petic în fața oglinzii, pe ce muzică se nimerește), strânsul curelei peste burta asta nemernică de bere.
Norocul meu că te-am cunoscut, așa apuc să-mi primenesc și eu garderoba, știi bine că prefer să mă-ngrop în Flavia, să devalizez piața de vechituri la începutul fiecărei toamne, să ies de-acolo încărcat cu nimicuri, timbre și decorații ceaușiste, cărți poștale austro-ungare, monede contrafăcute sau bancnote exotice.
Nu eram, așadar, pe deplin sigur de ora întâlnirii noastre, prânzul acelei duminici l-am petrecut perpelindu-mă, să-ți scriu sau nu de confirmare, dacă te sun și contramandezi? Nu, mai bine mă abțin, asta e, vin de la ora 18:00, dacă, prin absurd, ești acolo, toate bune, dacă nu, ghinion, am sosit cu 2 ore mai devreme, mai bine profit de situație și rezerv o masă bună.
Ceea ce am și făcut, am oprit pentru noi masa de la geam, lângă cuier, loc berechet pentru paltoane și umbrele, Pietonala oferă o vedere excelentă, avem și lumină naturală. Am stat lângă ospătar până a pus pe masă biletul de Rezervat, apoi am bântuit prin centru încă două ore care s-au scurs agonizant, rugându-mă de tot sfinții să nu plouă, să nu sară vreun extremist în aer, să nu vină vreun cutremur. Mi se făcuse poftă de un hamburger la Mec, n-am avut curaj să intru, dacă se întâmplă vreo luare de ostatici și nu mai ajung la întâlnire?
Astfel de stări maniacale am avut de înfruntat până spre opt; m-am așezat liniștit la masă, am comandat un ceai de soc, opt fără cinci, opt și zece, opt și-un sfert, am ieșit să verific, poate-ai uitat unde este cafeneaua, opt douăzeci, măsuram Pietonala de-a latul, am înconjurat de vreo treizeci de ori rack-ul de biciclete, nouă fără un sfert, cu inima cât un purice, te-am sunat.
Nimic.
Ora nouă, începuse să picure, sun. Pauză. Sun.
Abia după al treilea apel mi-am permis să îți scriu, nu ți-am mai spus până acum despre toate acestea. Mesajul tău a venit noaptea târziu, pe la două, cred că-ți mai amintești.
— Scuză-mă, Ciprian, însă a trebuit să duc cățelușa la veterinar, a înghițit așchii de la cât a ros ușa de la dormitor și a scuipat sânge toată ziua.
Da, atunci m-am prefăcut îngrijorat, preocupat:
— Pot să îți fiu în vreun fel de-ajutor?
— Nu, lasă, nu este nevoie.
— Sper că sunteți bine…
— Da, suntem ok.
Trebuie să-ți mărturisesc, draga mea, cu ocazia ultimului meu mesaj, că ăsta este unul dintre motivele pentru care (vai mie, insensibilul!) detest pisicile și cățeii, dincolo de pozele drăguțe, cu boticuri, mustăți nostime și lăbuțe, care-mi sufocă feed-ul de Facebook. Mi se face rău ori de câte ori simt miros de fecale, combinația cu nisipul ăla infect, artificial parfumat, e letală pentru nările mele. Sunt alergic la păr, îmi declanșează câte o rinită ce mă ține înlăcrimat săptămâni la rând, nu suport balele de căței, labele de pisicuțe, cotcodăcitul papagalilor, mieunatul, lătratul, torsul, linsul, toate aceste bazaconii. Singurul animal de apartament pe care l-am avut vreodată a fost o lăcustă, Lena, care s-a refugiat în locuința mea de burlac perpetuu acum două veri. Îi puneam apă într-un capac de borcan, îi plăceau roșiile și coaja de pepene galben, stătea cuminte cu capul în jos, pe unul dintre pereții bucătăriei. A decedat săraca după vreo trei săptămâni de pace socială, am găsit-o mumificată în uleiul de pe aragaz, asta e, când îmi prăjesc cartofi stropește cratița aia în toate părțile.
Mă hotărâsem după întâlnirea asta ratată să nu te mai sun, să nu te mai caut, să nu îți mai scriu, așa au trecut vreo trei luni, începusem să mă vindec de tine. Mi-ai scris tu, într-o dimineață de vineri, când mă pregăteam, ca tot omul care n-a greșit nimănui cu nimic, de-un weekend în tihnă.
— Hei, la care dintre evenimente ai de gând să te duci?
Cum să uit sunetul ăla al mesageriei de FaceBook, efigia ta pe telefon, mesajul în sine? Am intrat anesteziat de dopamină pe feed-ul de evenimente din seara aia, dădusem Interested la două, o lansare de carte în librăria Două Bufnițe și o proiecție în cadrul Zilelor de Film Brazilian, la Biblioteca Universității Politehnica, amândouă începând de la ora 18:00.
— Cred că voi merge la seara de film, mi se pare interesantă perspectiva sud-americană asupra mafioților, știi cât de mult îmi place Nașul. Și filmele lui Scorsese.
— Aș vrea să ne vedem și să vorbim, să mă anunți dacă vei ajunge la film.
— Bine, îți voi scrie după prânz.
Făcând astfel pe interesantul m-am dus impasibil la cantina corporatistă de la Bega, am comandat un meniu cu mazăre și cașcaval pane, molfăiam abătut, numărând minutele:
,,Să nu te prind că-i scrii imediat, disperatule! Trei sferturi de oră, așteaptă măcar trei sferturi de oră.’’
Ți-am scris după 53 de minute:
— Uite, voi merge deseară la filmul brazilian, la Biblioteca Politehnicii.
Răspunsul tău a venit imediat, încurajator:
— OK, I think I’ll sneak a bottle of wine!
Mă și vedeam îmbătându-ne, rupți în gură într-o seară de toamnă târzie, plimbându-ne drojdiți înspre Centru, către vreun tramvai care să ne ducă… nici nu îndrăzneam să-mi imaginez unde…
Șase fără douăzeci, ținusem cele mai bune două locuri în sala multifuncțională a Politehnicii, șase, șase și cinci, îți scriu, șăgalnic:
— Eu am ajuns la film J
Nelipsitul smiley, emoticonul ăsta nătâng, tâmpițel, stigmata țepei îngălbenite.
Nimic.
În seara aia n-am fost în stare nici măcar să încerc să te sun.
Ai invocat drept scuză, peste câteva zile, o indispoziție de moment, nu ți-am cerut niciun fel de explicații sau detalii, iar acum, cu ocazia acestui ultim mesaj al meu către tine, nici atât.
Așa au mai trecut câteva săptămâni, nu te-am deranjat, nu te-am bâzâit, nu ți-am spus nici: du-te mai încolo, mai mult, am evitat orice fel de eveniment care îmi apărea în feed că te interesează, fără like-uri, nimic. Și au venit Zilele Filmului Francez, cine m-o fi pus să mă dau eu deștept, să mă dau mare pe wall că am fost la filmul ăla din prima zi, al lui Hazanavicius?
Cum să intri, după toate tărăgănările și răzgândirile tale, pe wall-ul meu, să comentezi la postarea mea, în văzul lumii, citez:
— Deci, ne vedem astă-seară?
Să merg iarăși, ca un prost, la filmul de la ora 18:00, deși soarta refugiaților gay, recunosc, asta e, nu face parte din prioritățile mele, să țin iarăși cele mai bune două locuri din sală. Să trec și prin supliciul filmului de la ora 20:00, cu donatorii de organe, știi bine că francezii nu sunt în stare să facă drame, ei sunt imbatabili în comediile lor dramatice, dacă se iau prea în serios degenerează în pedofilie și canibalism pe plajă, cum am pățit anul trecut cu filmele selectate pentru Cannes.
Da, ăsta este ultimul meu mesaj. Din nou ți-ai dat, precaut și indirect, întâlnire cu mine la o seară de film, ți-am scris c-am sosit, tăcere, te-am sunat, tăcere.
Ajunge, draga mea.
Și să știi că m-am întâlnit cu o fostă colegă de liceu, a venit la film cu o prietenă, cred că-i era verișoară, și m-am întâlnit cu o veche colegă de facultate, care mă simpatizează de multă vreme. Și am schimbat ocheade cu una dintre fetele care împărțea broșuri la intrare, o brunetă suplă, purta o rochiță verde-închis, care abia-i acoperea pulpele și un șal în carouri alb-negre, îi contura umerii frumoși. Uite la ce-a trebuit să renunț pentru tine, na, acum că-ți scriu pentru ultima oară, ce sens are să-ți ascund toate aceste lucruri?
De fapt, ce sunt eu pentru tine? Ce reprezint eu, de răspund, de fiecare dată, convocărilor tale? Să merg, ca un fraier, la Universitate, cu jumătate de oră mai devreme, să țin cele mai bune două locuri, în Aula Magna, să studiez toate medaliile și trofeele Universității de Vest așteptându-te, aparent dezinteresat, să spionez, de la înălțimea etajului I, fiecare persoană care trece de ușile mari, de sticlă, poate ești tu, să tresar la fiecare pas ce se-aude pe trepte, să stau ca un bufon în buza ușii de la intrare, spionând fiecare persoană în penumbra sălii, cine știe, poate ai intrat fără să te observ?
Ce sunt eu pentru tine? Duhul lampei lui Alladin, asta sunt! Freci smartphone-ul ăla ori de câte ori ai chef să te simți căutată, intri pe wall-ul meu, pe evenimentele unde anunț și eu că mă duc, și mă freci, așa, la ridiche, de-amorul artei. Știi prea bine că nu trebuie decât să mângâi lampa aia multicoloră, să spionezi puțin, să dai un like și câteva mesaje, iar fraierică vine, se prezintă de fiecare dată la datorie, se înființează în post, poate are și el parte de-augusta-ți prezență.
Ce, pot eu să știu că n-ai fost în Aula Magna ultima oară, ascunsă după cine știe ce căciulă, spionându-mă cum pendulam ca un cretin din sală pe coridor, căutându-te?
Ei bine, nu mai merge cu talentele astea de ființă diafană inaccesibilă, de silfidă neconsolată. E ultima oară când îți scriu!
***
— Hello! Din păcate, am adormit și nu am reușit să ajung la nici unul dintre filme. Sper că mâine J
Îmi făcusem în seara aia ratată, cu proiecții despre trăirile refugiaților gay, un Bloody Mary drept premiu de consolare, cu bulion și piper, sare din belșug, busuioc uscat, și vodcă Wyborova, asortat cu vreo trei doze de bere. Spărgeam semințe Nutline pestrițe atunci când mi-a scris, și mă refugiam în hamei.
,,A-za-na-vi-si-u’’, mi-am amintit imediat cum făcusem în seara aia pe francezul și pe deșteptul cu vechea mea colegă din liceu, încercând să-mi văd mai departe de viață, povestindu-i despre Noul Val, și despre Jean Luc Godard, cu nimfeta lui, care-a jucat și în filmele lui von Trier. Toate scenele alea tari din Nymphomaniac, cică au fost trucate. Eu, ca să fac pe deșteptul până la capăt, să pot pronunța numele ăla imposibil cu o perfidă naturalețe intelectuală, a trebuit să-mi setez dibla pe o combinație între hazna și Havana.
Am început apoi să râd isteric, citind mesajul ființei perfecte din viața mea, pentru care dezvoltasem o inexplicabilă obsesie, de care nu m-ar fi vindecat nicio colegă de liceu sau de facultate. Perfect, rotund, complet, simetric inaccesibilă.
Spărgeam semințe mărunt între dinți, preparându-mi încă un cocktail cu busuioc, piper, bulion și vodcă Wyborova, încă o gâlgâială de bere, aproape de miezul nopții, atunci când se depun, în valuri, colăceii pe șolduri.
Până la urmă, duhul străveziu încarcerat în lampa lui Alladin pleznea de sănătate, voie bună, beatitudine și grăsime.
