JOCUL DE CRUCE
În cartierul Alfa zboară pelicani deasupra blocurilor. Şi-s atât de multe blocuri că am impresia uneori că m-a născut vreunul într-o pivniţă întunecată de nu-mi mai amintesc nimic. Sau, poate, m-a azvârlit vreun pelican pe ţigla blocului perfect de am alunecat în braţele alor mei. Sunt atât de multe posibilităţi şi atât de multe blocuri şi poate atât de mulţi pelicani. Ce caută pelicanii într-un cartier rezidenţial? Firimituri, valuri, firimituri, valuri.
Am trăit dintotdeauna în Alfa. Nu-mi amintesc altă viaţă decât viaţa cu miros de ciment în nări. Ciment încălzit de vară, ciment îngheţat de iarnă şi poate, zic, poate, ciment cu miros de piele- pielea mea de pe genunchi. Mi-au plăcut atât de mult la viaţa mea pelicanii şi cerul albastru că de multe ori am ajuns în genunchi pe cimentul care muşca mereu fâşii din pielea genunchilor mei. Când eram mică pentru nu ştiu ce motiv bizar şi fantastic credeam vorbele bătrânilor care ziceau că e nevoie ca oamenii să mai piară în Mureş, pentru că ăsta era modul apei de a-şi cere sângele celor nevinovaţi. În capul meu, cimentul pe care călcam, asfaltul acela uşor noduros era cel care-şi cerea sângele meu- anual.
Şi-atât de mult l-a durut pe taică-meu semnele mele de pe genunchi că s-a decis să aducă pământ cu braţele de pe la grădinile altor blocuri şi să planteze şi-n faţa blocului meu ceva, sălcii, 3 mai exact. Trei sălcii plângătoare. Când le-am plantat erau nişte beţe de care se mai agăţau ţiganii din vecini că aşa e Alfa, cartier rezidenţial, iar la marginea sa ţiganii dau foc la cauciucuri, caii sunt lăsaţi în voie să mai mănânce viţa-de-vie plantată tot de taică-meu pe la vreun bloc, iar o scroafă imensă mişună în voie de parcă ea ar fi lupoaica aia care i-a hrănit pe Romulus şi Remus. Azi, sălciile ajung până la etajul 3, ceea ce e o performanţă dacă luăm în considerare faptul că blocul are 4 etaje.
Uscătoria nu mi-a plăcut niciodată. Mergeam cu maică-mea să pună rufele la uscat de multe ori şi-mi era rău să mă uit în jos; aveam impresia că se surpă uscătoria cu mine şi că pelicanii ăia râd de mine că ei pot zbura şi eu nu. Nu i-am văzut niciodată prea de-aproape. Mult timp am trăit în ceaţă.
La fel a făcut şi Puiu. Toată viaţa lui a trăit în ceaţă până la 67 de ani când şi-a făcut o operaţie la Szeget şi a început să vadă la distanţă fără ochelari : ,, Rău îi să fii miop, Prutonela…şi blăstămaţi îs ăştia cucherişti. Nimeni nu ştie mai bine decât noi, Prutonela.” Puiu a fost bunicul meu vitreg, iar Prutonela sunt eu. Aşa mă alinta el că şi-a dorit mult ca prima lui nepoată să se numească Petronela şi să-i poată spurca numele. Puiu era un alcoolic şi vedea pelicani, pelicanii pe care îi vedeam şi eu.
N-am avut bunici de genul masculin decât pe Puiu. Celălalt bunic murise înainte ca eu să-mi amintesc ceva, iar bunicul meu natural rămas n-a vrut să mă cunoască niciodată, aşa că a fost doar Puiu. De el îmi amintesc de la vârsta de 3 ani când mi-a adus de ziua mea un set de ursuleţi de pluş. E ciudat, dar prima mea amintire e legată de Puiu. Mă mai lua cu el pe la birt şi el îşi lua 100 de ceva şi mie îmi lua alune. În anii ’90 un pachet de alune Fiesta era ceva, aşa că-mi plăcea să merg mereu cu Puiu la birt.
,,Să nu-i spui la bună-ta că am băut pălincă bine, Prutonela?” şi râdea, tuşind din piepul acela masiv care se cutremura ori de câte ori încerca să respire. Eu îl priveam ştrengară şi de îndată ce o vedea pe bună-mea primul lucru pe care voiam să-l fac era să-l pârăsc : ,, Buni, buni…bunu a băut pilincă!” Şi tare se mai amuza că nu ştiam pronunţa corect ,,pălincă” şi ani de zile m-a ,,torturat’’ cu acea greşeală la băncuţa de la blocul unde-şi făcea siesta alături de ceilalţi beţivi.
,,Du-te-n pizda mă-tii !” ne mai zicea când era nervos. N-a fost de acord să-i planteze taică-meu o salcie la băncuţă, dar tare a mai îndrăgit salcia aia vara când transpira şi-i curgeau şiroaiele de transpiraţie pe rama ochelarilor. Stătea la băncuţa lui şi la măsuţa vopsită sub forma unei table de şah şi juca cruce. M-a învăţat şi pe mine şi adesea îmi zicea să merg la şcoală şi să ajung şefă, pentru că, după cum zicea şi el :,, Prutonela, şefii o duc bine!”
De unde ştia el? Păi şi Puiu a fost când şef, inginer agronom, Puiu a fost cândva Petru Pavel Comăneci şi a ajuns să lucreze chiar şi la Ministerul Agriculturii pe vremea lui Ceauşescu. Învăţase mult la viaţa lui, dar pentru că provenea dintr-o familie de moşieri de multe ori se refugia în alcool, iar aventurile lui suspecte i-au adus adesea zvonuri că ar avea moştenitori nelegitimi făcuţi în tinereţe din flori şi la beţie. Nimeni n-a ştiut niciodată adevărul. Eu n-am prins momentele sale de glorie şi de reputaţie când până şi ai mei erau nevoiţi să i se adreseze cu ,,domnule”. Nu, eu am prins momentele sale de ,,glorie” când în nopţile reci de iarnă stătea în garajul bunicii mele cu mâţele şi câinii boschetari şi dădea foc rahatului lor cu brigheta din cine ştie ce motive.
Nu-mi amintesc niciodată să fi stat prea mult în preajma lui. Toată lumea îl izola şi deşi nu recunoşteau, toți îl considerau o povară. Era capricios, se mişca greu şi ţinea ranchiună. Chiar şi aşa îi plăcea să vină copiii să-l colinde de Crăciun şi atunci, în ochii bulbucaţi citeai mândria. În toanele bune discuta politică, o mai înjura pe bună-mea ( de drag ) şi făcea glume porcoase. În ultima perioadă îşi făcuse un obicei permanent din a se trezi beat. Se bucura când îl mai sunam să-l întreb ce mai face şi-mi zicea că lucrează pe trei schimburi la garaj. Toţi maidanezii îl ştiau, la fel şi boschetarii şi boschetarele pe care-i împrumuta din pensie.
Puiu a murit pe data de 26 decembrie 2014. Toată viaţa lui a ştiut că va muri dimineaţa şi dimineaţa a murit. A fost primul mort pe care l-am văzut vreodată. N-am plâns în ziua când am aflat vestea. Am fost atât de binecuvântată la viaţa mea să nu am de-a face cu tragedii încât nu ştiam cum să reacţionez. Dar am plâns la înmormântare când s-au băut cuiele şi a fost închis coşciugul. Nu l-am pupat pe frunte în semn de adio. Lui nu i-au plăcut niciodată ipocriţii şi nici mie. O viaţă am evitat să-l pup pe faţă pentru că ştiam că e veşnic transpirată şi îmi displăcea acest fapt.
Un mic omuleţ de la serviciile funerare pe numele său Cuchi s-a ocupat de tot. La înmormântare, am vrut să-i pun în coşciug pachetul de cărţi cu care am învăţat să joc Cruce. L-am uitat acasă, dar, ca norocul că avea groparul unul de vânzare. Îl primise de la cineva chiar în ziua înmormântării. L-am luat cu 2 lei şi i l-am pus alături de ochelari, lângă ,,pilincă”, bani şi multe alte nimicuri simbolice strecurate pe alocuri ca la faraonii din Egipt.
Am stat câteva minute să-l privesc pe primul meu mort şi mi-aş fi dorit să fie ultimul. Părea adormit. Doar urmele vineţii de la urechi dădeau de gol moartea ce începuse să-l devoreze ca un vierme…încet, dar sigur. La 20 de ani am cunoscut moartea prin Puiu şi când l-am privit pentru ultima dată mi-am amintit de el când venise de la operaţia de la Szeget şi-mi povestea de cât de ,,blăstămaţi sunt cucheriştii “ : ,, Ştii, Prutonela…pelicanii ăia pe care îi vedeam noi sunt de fapt porumbei. Acum îi văd ca un vultur pe acoperişurile blocurilor. “
,,Eu tot pelicani cred că sunt.” i-am răspuns eu, zâmbind.
,,Ştii ceva, Prutonela…ai dreptate. Poate chiar avem mai multe în comun decât crezi tu . Chiar sunt pelicani. De ce ar fi altceva?” mi-a zis el, aprinzându-şi o ţigară Pall Mall şi reaşezându-şi ochelarii cu rame groase pe ochi.
La urma urmei, de ce să fie altceva, aşa-i? Porumbeii caută doar firimituri, pelicanii caută şi valuri. După ce i-am lăsat pachetul de cărţi a început să ningă. Doar atunci a nins în 2014. Pe drumul său pe groapă. Pelicanii n-au lipsit, iar la priveghi, prieteni de tot felul care au venit mai mult pentru masa de la priveghi l-au bocit mai mult forţat, râzând pe seama că nu şi-a putut alege o perioadă mai bună să moară decât de Crăciun. Cică a făcut-o numai să ne enerveze, iar eu iritată am râs şi m-am gândit la vorba lui Puiu care ştia el ce zicea când era nervos pe cineva.
,,Du-te-n pizda mă-tii!” şi termina cu tine fără să-ţi mai dea drept la replică. N-au lipsit maidanezii, boschetarii şi boschetarele care chiar l-au plâns cu părere de rău, au făcut un cerc şi l-au colindat. Cică ultima dată când îl văzuseră fusese cu două zile înainte să moară pe la garaj. Atunci l-am văzut şi eu, fiindcă atunci l-am colindat eu pentru ultima dată. Cred că de aceea nici nu am putut plânge în prima zi. Nu înţelegeam cum se putea trece de la a fi la a nu fi atât de repede.
Un singur vis am avut cu el, ulterior. Se făcea că m-a sunat să mă întrebe unde îi sunt ochelarii, pentru că e întuneric şi nu vede. I-am zis că i-am pus cu el.
Mi-a mulţumit şi mi-a închis.
Alfa
-Ultima dată când am văzut-o pe Vizi, mă ochia din oglinda de la pagina 49. Își mângâia urechea stângă ca pe un câine Yorkie ferit de ploaie. Scâncea și se privea în oglindă. Am lăsat-o acolo pentru că nu credeam că o să ia o foarfecă și o să încerce să se mutileze de parcă-ar fi un picasso.
-Păi și cum ai pierdut-o ? Tot spui că ai pierdut-o, că era în fața ochilor tăi și…
-Păi da, și-am lăsat-o acolo ca să beau un pahar cu apă și cât curgea apa –știi bine că nu am încredere în apa filtrată prin robinet, mai ales când locuiești într-un oraș în care apa sa curgătoare e un canal ca Bega- a dispărut efectiv. M-am întors la pagina 49 și nu mai era decât oglinda, dar nimeni în fața ei.
-Și cum a ajuns, mă, Iulica, la ea de ți-a zis că s-a mutilat, tăindu-și urechea ?
…………………………………………………………………………………………………….
Iulica e tipul de vecină căsătorită cu un cadru militar ce are buze de știucă. Ea nu crede în puterea mașinilor de spălat. Lucrul manual și atât. Pretinde mereu că nu are bani, dar păstrează rezerve pentru a-și împrumuta rudele la nevoie sau pentru a-și petrece verile în alte țări. Nu uită să le aducă celor din familie vreun mini duș gel cu iz exotic sau să le facă tot felul de cadouri din produsele expirate, pe care le mai are prin cămară. Astfel, când așa o femeie își verifică tabelul de întreținere pe scara blocului, inevitabil va face vreo comparație pentru a înțelege cine fură sistemul și de ce ea e mai fraieră dacă tot consumă numai un metru cub de apă pentru a spăla la mână. În momentul în care verifică atent cifrele de la cheltuielile lunare de întreținere, apropriindu-și părul scurt, vișină putredă de sticla avizierului, nu poate să nu observe vreo zecimală lipsă la prețul colocatarilor. Și atunci, totul devine bingo.
………………………………………………………………………………………………………
- Știi cum e Iulica mai ales de când a ieșit la pensie și de când a murit Puiu, prietenul de băutură a lu’ bărbat-su. E peste tot să hrănească toate javrele pe care le hrănea Puiu înainte și na, se plictisește. Are nevoie să vadă, să miroasă, să înțeleagă ce se întâmplă în bloc și mai fuge și ea de Nelu, să nu-l mai culeagă de pe jos de la băncuța pe unde stă când e pilit.
Așa a văzut-o ea pe Vizi că alerga ca o bezmetică prin fața sălciilor de la bloc, cu urechea în mână, înfășurată din cap până-n picioare cu un cearceaf.
- Da’ de ce a venit tocmai la tine dacă Iulica nu o știe pe Vizi ?
- Tu nu înțelegi că Iulica a văzut-o pe asta că fuge din apartamentul meu ?! Mi-a zis că a văzut o femeie că a trecut prin pereți ca duhul sfânt ? Că a auzit-o vorbind în ceva limbă de parcă era posedată și-și tot căra urechea mutilată într-o mână ? Era mai vișină la față decât părul ei când a început să povestească. Îți tot rotea arătătorul sub gât și zicea că nu poate povesti de frică, că are un șurub în gât.
- Cum naiba să iasă, frate, prin pereți ? Și ce drecu putea să zică Vizi în limba aia a ei ?
- Nu știu. Când am decis să scriu despre ea, mi-am propus să fie o schizofrenică. Mi-aș fi dorit să-mi amintească de o străbunică pe nume Sida, pe care nu am cunoscut-o niciodată. Mă gândeam că dacă scriu despre ea, aș putea să înțeleg de ce Sida a înnebunit dintr-o dată de se credea elf. Așa zic ai mei, că a luat-o pe ulei.
- Și Vizi asta a ta, ai făcut-o elfă ? Gen, să știe limba asta ? Ca la Tolkien sau ce căcat…
- Asta-i faza. Trebuie să înțelegi că eu eram la pagina 49 și Vizi era în fața oglinzii, mângâindu-și urechea. Am fost să o caut. Când am revenit, nu mai era acolo. A dispărut și pagina a rămas doar cu oglinda.
