Drumul e încărcat de zăpadă topită

Drumul e încărcat de zăpadă topită. Păşesc nesigur, dreptul alunecă în interior, stângul repede ridicat se fixează în alt pas, în altă bucată de drum, echilibrând mersul. Fulguie non stop de patru zile, totul se topeşte apoi, un circuit al apei în natură predat aproximativ  dintr-un manual vechi şi incorect.

Fulgii se topesc în ochi, obraji, mers, respiraţie, idei. Făcând totul să pară greu. Degetele te dor şi le simţi crispate, în culoarea puiului  scos de la congelator. Nici nu se mai chinuie oamenii să fugă după  tramvaiul 8, desigur că nu îl prind la timp, se îngrămădesc unii lângă alţii în staţie asemeni porumbeilor uzi, cu bube pe cioc, bolnavi, dintr-o piaţă de metropolă.

            Aştept o vreme tramvaiul, nu apare,  traversez strada să aştept expresul. Întreb la cât vine pe un tânăr cu capul gol şi adidaşi de vară, nu e chiar aşa de rea viaţa mea, altora le e şi mai rece probabil, nu ştiu, să-l ia dracu că îl aştept de douăzeci de minute.

            În expres o femeie plină se aşează lângă mine şi coapsa ei mare şi caldă mă atinge. Mă întreb cum pentru unii graniţa dintre spaţiul, trupul lor şi a celorlalţi poate fi atât de mobilă, aş vrea să mă feresc, să mă sprijin de geam, mi-e teamă să nu o jignesc. Rămân aşa cu muşchiul piciorului încordat.

Ajung acasă. La uşă. După săptămâna teribilă de nesomn la finele încercănat al căreia  am cerut sfatul Anabelei, nu mai ştiam ce să fac pentru a adormi mai uşor, ea a spus că stând în faţa uşii să vizualizez o cascadă de lumină ce trece peste mine şi mă spală de toate gândurile negative, atunci intru în casă purificată şi liniştită. Stau în faţa uşii cu mâna îngheţată pe brelocul de chei şi nu mă pot gândi la nici o cascadă, m-aş gândi mai curând la o explozie solară în ţeasta mea, la o dizolvare totală.

Intru. Trec cu privirea holul lung, sofa acoperită cu o cuvertură arămie şi urechile pisicii ce stă întinsă. Ceva e în neregulă cu ea. Înainte, venea din orice cotlon, din orice ascunziş, din orice parte a camerei, de sub pat, scaunul din bucătărie, de pe balcon toamna, în faţa mea, mă aştepta  mieunând încet şi solicitant, cele mai bune momente ale zilei.

Las poşeta pe jos, se zice că aduce sărăcie, încerc să nu mai fac, şi o mângâi pe burtă, ea se întinde pe spate. Apoi tricoul, bluzica, sacoul, geaca, paltonul jos, săptămână după săptămână acest ritual iar silenţioasa înţelegere între om şi animal îmi dă impresia că viaţa şi mediul meu pot fi încă ştiute, controlate.

Amalia e în camera ei. Are jocurile ei şi tot a doua zi o las pe prietena ei grăsuţă şi cu ochelari să vină să se joace împreună, le duc pe o farfurie biscuiţi italieneşti, au acelaşi gust cu biscuiţii spriţaţi pe care mătuşa mea îi făcea într-o tavă ruginită în dimineţile de sâmbătă, le pun şi câte un pahar cu lapte scos de dinainte din frigider pentru a nu fi rece, Amalia are nevoie de calciu.

Pisica creşte pe zi ce trece. Lasă păr, rupe flori, dărâmă lucruri de pe masă,  ascunde bucăţi de mâncare pe sub mobilă ce încep să miroasă apoi,urinează în afara cutiei de nisip, dar orice face nu mă pot supăra pe ea. Cred că e o minune şi aş putea să-mi petrec serile urmărind-o cum se joacă sau cum se spală. Sunt tristă puţin fiindcă nu mai e atât de afectuasă cum era la început. Totul se schimbă iar eu mă simt ca într-o discuţie în care nu mai ştiu de multe clipe ce să spun.

Amalia spune că o dor ochii şi capul de la lumina ce întra prin jaluzele aşa că i-am montat  nişte perdele de stofă groasă bleumarin, pisica se joacă atât de frumos cu  cei doi ciucuri albi pe care-i are la capete.

Amalia e foarte palidă şi tuşeşte tot mai mult, eu o îndemn să asculte muzică. Ea nu suportă pisica şi nici eu nu o las în camera ei, copiii pot fi răzbunători.

Ştefi vine tot mai târziu de la serviciu  şi deshide brusc uşa casei parcă ştiind că e pisica acolo, parcă vrea intenţionat să o lovească, parcă ştie că e acolo, sunt sigură că din acest motiv începe pisica să îşi schimbe personalitatea, animalele simt când nu le iubeşti.

Azi am înmormântat-o pe Amalia. Ştiu că lumea mă va învinovăţi. Medicii ştiu mai bine. Boală greu de diagnosticat.

M-am mutat în ultima cameră, voi cumpăra un coş nou de răchită cu miros de nou pentru pisica. Deocamdată doarme pe un pulovăr albastru ce a fost al fetei. Ştiu că de acum va fi mai bine, ea va fi din nou ca înainte, mă va aştepta în hol, se va lungi pe jos aşteptând mângâierea mea, va toarce încet, mă voi aşeza cu ea în braţe pe canapea şi voi aştepta să treacă timpul.