Joi, 4 decembrie, la Muzeul de Artă din Piaţa Unirii, s-a deschis expoziţia cunoscutului artist Silviu Oravitzan.
Până acum nu am văzut atâta lume la un vernisaj. Oameni de toate vârstele se înghesuiau în jurul lucrărilor. Sriitori, artişti, teologi.
Din nefericire această aglomeraţie a făcut dificilă ascultarea discursurilor.
E drept că teologul Radu Preda a ştiut să mai îmblânzească zumzăitul din sală. După ce – parafrazând „fiat lux”-ul – rostise să fie linişte, a expus admirabil noutatea şi în acelaşi timp canonicitatea, atât ca formă cât şi ca vechime, a artei prezentate de Silviu Oravitzan.
Eu ce aş putea spune? Aşteptam de mult acest moment. Încă de pe vremea în care văzusem primul album al artistului. Apoi din ziua în care răsfoiam fascinată în librăria Deisis din Sibiu, cu doi-trei ani în urmă, albumul Lux Lumen. Luna trecută când priveam iconostasul din Cluj, evidenţiat de arta lui Rupnik, habar nu aveam că în Timişoara expoziţia era în lucru.
Lucrările domniei sale mă ajută să simt teandria artei. Să cred că simţul artistic e un talant ce trebuie dublat. Pe lângă punct, cerc, pătrat – simboluri antice ale perfecţiunii, cum menţiona şi Radu Preda, lucrările lui Silviu Oravitzan aduc în prim plan simbolurile esenţiale ale creştinismului- crucea, prescura, potirul, monograma lui Hristos. Icoana redevine aici o pată de culoare pe un fond de lumină. De la decorativ la abstract, de la compoziţii la picturi şi sculpturi în lemn, întreaga expoziţie vorbeşte de la sine despre simplitatea frumosului.
Dar ce să mai vorbesc! Expoziţia e deschisă până în 31 ianuarie. Orice s-ar spune nu e suficient. Dacă nu sunteţi din Timişoara aveţi un motiv serios să veniţi.
PS. Ieri, după liturghie, am vizitat din nou expoziţia şi mi s-a părut că liturghia a fost mai lungă şi mai frumoasă.
