„ Fotografii de iarnă”, la cenaclu
Trecut-au „zilele babei şi nopţile vegherii”, uitate sunt duioasele colinde, pipărate cu guiţat de porc, pierdute sunt pentru totdeauna sonurile manelelor de la revelioanele televizive şi piramidele de cioburi din Piaţa Operei. Marţi, 13 ianuarie 2009, victime încă inocente ale Boului calendaristic chinez, ne adunăm la primul nostru rendez-vous de după concediu. Nu suntem prea mulţi, dar suntem încă în formă.
De la început, Monica Stănilă ne atrage atenţia că a încercat de data aceasta unele experimente ; ne citeşte la început „scrisoarea unui bătrân către prietenul lui”, apoi poezie : „ mă dezleg de umbra mea alungită / ca fumul deasupra casei / mă dezleg de funiile perilor şi merilor / ridicaţi asupra mea cu aripi de arhanghel / mă dezleg de toţi anii care au rodit / saci grei cu respiraţii / în tocul uşii / m-am dezlegat de iubitul meu / de toate scrisorile pe care mi le-a trimis / m-am dezlegat de cununile tainice / de cântecele de nuntă / m-am dezlegat de ochii negri / săpaţi în aer ca nişte fântâni / mă dezleg de urmele de urs din zăpadă / de cocoşii profetici şi de prieteni / mă dezleg de tine / m-am dezlegat de poeziile / pe care mi le-ai scris direct pe oase / pe care mi le şopteai printre aburii / ceaiului de rozmarin / mă dezleg de trecut şi de viitor / mă leg de prezent /de nimeni / de nimic / m-am dezlegat de pruncii alungiţi / ca nişte mâini peste casă” ( dezlegări pentru noul an) ; „ perdeaua umflată de vânt ca un elefant de hârtie / aduce frigul siberiei în porţii egale ce se pot / servi la ceai / când invitaţii intră cu bărbile îngheţate / mirosind a rachiu pe uşa din dos / niciun clinchet de sanie / niciun râs de copil / bătrânii se apropie de masă / îşi toarnă ceaiul în cupe / şi îşi plâng morţii / pe canapeaua mare de mătase / stau înfiptă ca o cruce în pământ / pipăind în ascuns cuţitul fin de argint / de sub fusta mea aspră / cuţitaşul fin pregătit să desfacă / buza scrisorilor” ( invitaţie la ceai).
Nu mai facem pauză şi îmi revin, dintr-o dată, din reverie ca să mă concentrez pe comentarii. Eugen Bunaru, părintele şi bunul nostru conducător literar, identifică o schimbare de registru, iar nu o ruptură faţă de producţiile anterioare, o nuanţare a tonalităţii şi o adâncire a viziunii faţă de ceea ce ştiam deja. Lucrarea în proză aminteşte de colocvialitatea şi de ambiţia unui topos prezente la un Marin Sorescu şi la Cristian Popescu şi ne oferă o fotografie a urâtului din care lipseşte, însă, din păcate, acumularea tensiunii tragice care ar rupe ritmul. Poezia citită este bogată în formulări puternice şi sugestive, care îi compun un aer arhaic şi fantast, fără a-i slăbi bine-cunoscuta priză la real; textele par mai directe, mai tranzitive, cum le-ar caracteriza un Gh. Crăciun. Atrage îndeosebi atenţia forţa de sugestie, de reverberaţie a comparaţiilor. Unele finaluri mai trebuie lucrate, căci dau impresia de bombastic şi nu pot ocoli tezismul sau retorismul de circumstanţă.
Poetul Marinel Oprea consideră că printre versuri de o calitate foarte bună îşi bagă coada şi unele mai puţin inspirate, unele exprimări implauzibile care coboară ştacheta şi strică efectul.
Claudiu Bolcu este de părere că în noul grupaj se constată eforturi mai mari de elaborare, iar rezultatele par ermetice. Totuşi, printre avantajele faţă de textele cu care ne-a obişnuit Monica se numără şi impresia de dilatare, de alungire a stării poetice .
Eu am salutat epurarea din literatura citită a violenţei teribiliste, chiar am provocat-o pe Monica la o redefinire a violenţei. Într-adevăr, nu regăsesc prea multe inovaţii faţă de tematica şi motivele cunoscute, unele pasaje mi s-au părut foarte reuşite, numai că versurile de umplutură ajung să rarefieze ( să alungească ) nu atât senzaţia, cât mesajul. După mine, poezia ar mai avea de câştigat dacă se va lucra mai atent asupra aluziilor la teologia ştiinţifică, în ideea accesibilizării trimiterii.
Ultimul, dar nu cel din urmă, Ionuţ Ionescu apreciază că poeziile propuse sunt mai permisive la lectură şi dovedesc un efort de spiritualizare, de exorcizare a cuvintelor, care par să îşi dezbrace hainele limbajului cotidian pentru a se descoperi pe sine într-o ramă simbolică, religioasă. Proiectul ales nu este facil, tocmai de aceea recuzita estetică trebuie bine gândită, căci există riscul solemnităţilor gratuite, sau al patinărilor spre derizoriu. Poezia Monicăi ar căpăta mai multă consistenţă prin simplificare şi aprofundare.
Trecuseră deja trei ceasuri de când începusem şi se pare că reuşisem, încă o dată, să le ocolim pe cele rele. Ne dăm întâlnire atunci marţea viitoare, când ne va citi junele Paul. Toate bune. Mă înclin.
