fragment din Dans pe acoperiş

21

am coborât scările cu grijă. În faţa blocului nu era nimeni şi am simţit atunci că nu are rost să mă grăbesc câtă vreme în gară nu mă aşteaptă nimeni. Şi m-am aşezat pe spate în pietrişul de acolo privind mişcarea copacilor deasupra mea, într-un dans hipnotizant, care mă ajuta să înţeleg că nimeni nu îmi va lua niciodată nimic, nici măcar bătrâneţea sau singurătatea, deşi mă tem de momentul în care mâna mea trecută peste genunchii adunaţi sub bărbie îi va simţi aspri sau moi.

* * *

au îmbătrânit ochii mei încercând să desluşească în somn silueta lui, desprinsă de pe vasele vechi greceşti, şi apărută în viaţa mea într-un joc de ţesături. Erau multe şi grele ca mânecile nopţii coborâte peste tainele pădurii şi nu am putut să-i ghicesc frumuseţea. Dar într-o dimineaţă mi-a citit poveşti pline de tristeţe de pe foile de carne ale inimii lui ostenite prea curând, iar eu cu cotul sprijinit pe genunchiul lui, convinsă de cuminţenia mea, am vrut tare mult să plâng. Cred că el a simţit asta şi înainte să mă privească pentru întâia oară în ochi m-a strâns la piept.

* * *

şi mi-a fost fatală acea îmbrăţişare plină de viaţă şi de moarte.

* * *

apoi m-a privit adânc cum numai cerul poate şi cu toate că nu am avut timp să-l iubesc am înţeles că de atunci aşa va fi viaţa mea ca o ghicitură în care îl văd şi nu mai e de la o adiere de vânt la alta, iar el, mereu prezent, ca o parte din mine, ca o întregire a sufletului meu, nu mă va elibera de sub greutatea acelei priviri.

* * *

mi-aş fi dorit să dansez măcar o dată pentru el pe balustrada unui pod înalt sau pe marginea de foc a soarelui la răsărit, dar el, bătrân cum mi s-a arătat, era prea serios să mă lase într-un moment aşa de important să-l seduc prin dans. Era suficient să mă aşez tăcută pe marginea băncii unde s-a odihnit el ca să îmi sărute genunchii, iar picioarele mele erau atât de lungi încât nu mi-a fost dificil să îl înlănţui ca o plantă agăţătoare şi să îl reţin mai mult decât ar fi crezut că e dispus să stea. Şi am format un tablou viu reflectat în oglindă la ora înserării când norii s-au învălmăşit în fereastră să ne ascundă de ochii trecătorilor. El a privit tabloul însă eu m-am temut să mă descopăr atât de diferită. Nu îmi puteam imagina ce voi simţi în clipa în care mă voi descoperi îndrăgostită, reflectată în oglinda crescută de nicăieri lângă noi.

* * *

o astfel de imagine m-ar fi putut înfricoşa până la fugă. Şi mă temeam ca nu cumva să-l caut mai târziu în braţele altui bărbat, pentru că asta era mai rău decât o moarte.

* * *

când uşa s-a închis uşor în urma lui, am stat o clipă pe gânduri şi apoi am fugit repede la fereastră, fără să îl strig, fără să privească înapoi, l-am petrecut cu toată simţirea mea, şi cu toate că nu m-am gândit că s-ar putea să nu-l mai văd, atunci am plâns prima dată, deşi îl iubeam de multă vreme. Abia atunci am plâns, când el – ca întotdeauna – se îndepărta fără să privească înapoi. Şi mă durea cumplit dorinţa mea puternică de a nu-l mai vedea, pentru că eu aşa mă rugam mereu să nu-l mai văd niciodată, decât atunci când voi fi pregătită să-i nasc un băiat.

* * *

însă el se întorcea din când în când după cum simţea fără să se gândească la mine.

* * *

într-o singură zi am avut puterea să-i ies în întâmpinare fără să-l las să mă atingă. Era o vreme urâtă şi lumea toată câtă e se ascunsese de ploaie sub o singură streaşină, lângă catedrala bătrână din oraşul în care ne-am mărturisit de atâtea ori durerile. Era încurcat când din dosul unei străzi urâte şi fără istorie, am apărut cu ochii măriţi de neprevăzut. Şi-a întins mâna spre mine, dar eu, cu îndrăzneală, m-am ferit. Însă a fost în retragerea mea o sinucidere pe care nu a bănuit-o deloc de vreme ce nu a mai vrut să mă cunoască a doua zi şi a treia zi şi multe zile mai târziu.

* * *

în ziua aia aveam buza otrăvită şi dacă l-aş fi sărutat ar fi murit negreşit.

21 iunie 2007