„ Fragmente continue” de Tudor Creţu
Marţi, 17 martie, cenaclul nostru a fost vizitat de Tudor Creţu, care a adus cu el un nou grupaj de texte. Ne spune că poeziile adunate în mapa albastră, scrise în firul dicteului automat, vor alcătui, la un moment dat, un volum proaspăt de poezie – „ Fragmente continui”. Apoi trece la lectură.
Eugen Bunaru deschide şedinţa critică, cu impresia că poemele citite tind să se asambleze într-unul singur, au erupţie şi vitalitate, sunt traversate de sevă existenţială, chiar dacă se află înscrise sub un arc ermetic, asemeni lui Liviu I. Stoiciu. Comparativ cu poemele cunoscute deja, textele noi aduc senzorialitate, corporalitate, exhibă noi posibilităţi de limbaj, iar faţă de lirica actuală, ele reuşesc să integreze o anumită arhaitate arhetipală, să conjuge ruralul şi citadinul, cum ar spune un M. Bârsilă. În acelaşi timp, versurile sunt o demonstraţie de virtuozitate lexicală şi de acurateţe a detaliului, căci se subţiază uneori în linii filigran care compun un desen chinezesc. Din unele fragmente mai răzbate, însă, senzaţia de monotonie şi de verbiaj, iar anumite exprimări au o îmbrăcătură declarativă, exclamativă sau cad în limbaj trivial.
Nicoleta Papp infirmă ideea de monotonie, este vorba doar despre o articulare şi derulare a stării. Poezia este puternică şi place.
Marinel Oprea apreciază că poezia de astăzi se află în creştere faţă de producţiile anterioare, poemul se mişcă pe o distanţă mai lungă, sare peste anumite bariere, conduce spre un Ginsberg sau Sandburg. Unele texte trebuie, totuşi, curăţate de definiri sau de imagini forţate.
Mie poezia mi-a plăcut, sunt poeme care reuşesc să smulgă cititorul şi să îl poarte pe un cerc hipnotic, ca un dans şamanic, este vorba despre un suflu, o sete de spunere care nu poate fi cenzurată sau comprimată, despre o poezie- monolog care curge înainte, printr-un şir incantatoriu de imagini cinematografice, bine stilizate. Parcă ar mai fi, totuşi, nevoie, din când în când, de găuri de oxigen pentru cititor.
Ana Maria Puşcaşu constată că, faţă de poeziile anterioare, este o diferenţă de forţă, imaginile sunt puternice, dar, în acelaşi timp, riscul pe care şi-l asumă Tudor, care înaintează până la o margine greu de controlat, este destul de mare. Poeziile îi aduc în minte versurile lui Radu Andriescu şi filonul anglo-saxon.
Pentru Ionuţ Ionescu, poemele de astăzi sondează inconştientul şi experimentează disoluţia eului, tinzând spre o biografie mistificată – iar aici apare intersecţia cu M. Bârsilă. Este vorba despre ermetismul inerent al poetului care îşi transcrie şi caută, în acelaşi timp, să decripteze simbolurile inconştientului prin filtrul limitativ al raţionalităţii.
Andreea Koller apreciază ritmul, imagistica şi jocul interior- exterior. Nu îi place însă limbajul suburban, nici cel degradat în clişeu.
Ioana Duţă remarcă o anumită monotonie, iar scriitorul Bata Constantinovici este luat prin surprindere de pudibonderia criticii generaţiei noi. În final, Diana Fenici, o prezenţă nouă a cenaclului nostru, încercuie amalgamarea reprezentărilor vizuale, surprinse de un ochi auctorial jurnalistic, care generează un teritoriu oniric.
Seara se lungeşte şi ea, de data aceasta, pe străzile oraşului. Săptămâna viitoare o vom auzi pe Cristina Ispas. Până atunci, numai bine.
