Tipărită la Editura Marineasa, în 2008, antologia Pavel Dan este importantă din mai multe motive.
Ea marchează un moment aniversar, deoarece în acest an, 2008, s-au împlinit 50 de ani de la înfiinţarea cenaclului cu acest nume, la aşezământul cultural studenţesc, Casa Studenţilor (şi care, în paranteză fie spus, stă sub semnul desfiinţării; legea este lege, fireşte, dar poate că, atunci când este vorba despre un aşezământ de o astfel de importanţă, lucrurile ar trebui, cumva, rezolvate).
Am spune, din capul locului, că pe la acest cenaclu au „trecut” nume importante ale culturii timişorene şi, fireşte, naţionale: Cornel Ungureanu, Vasile Creţu, Sorin Titel, Şerban Foarţă, Adriana Babeţi, Lucian Alexiu, Viorel Marineasa etc.).
Generaţia optzecistă a reprezentat, în opinia noastră, un moment de vârf al cenaclului .Aproape toţi membrii de atunci au ajuns nume în literatură: E. Bunaru, Isman Cătălin, Ioan Crăciun, Valeriu Drumeş, Viorel Marineasa (de această dată în postură de metodist şi îndrumător), Ioan Monoran, Gheorghe Pruncuţ, Mircea Bârsilă, Marie-Jeanne Jutea, Andreea Gheorghiu, Daniel Vighi, Petru Ilieşu, Mircea Pora, Lucian Petrescu.
Dacă îi pomenim într-un volum antologic în care cei citaţi nu figurează (căci antologia nu se adresează, deocamdată, decât generaţiei celei mai „crude”) este pentru că, peste vreme şi generaţii, ceva, cineva, mai degrabă, leagă toate aceste realii: este vorba de poetul Eugen Bunaru, stâlp al generaţiei optzeciste timişorene, poet de excepţie, îngrijitor al volumului, alături de Monica Stănilă, actuala îndrumătoare (referent literar) a cenaclului. Fără a fi universitar, Eugen Bunaru a „dirijat”, mai ales după 1990, mişcarea literată de pe lângă Pavel Dan. Fără el, aceasta, în forma ei actuală, nu ar fi existat.
Dacă am fi să caracterizăm, succint, acest volum, am spune că el este mai „grav”, mai responsabil, mai conştient de ceea ce este, sau ar trebui să fie un scriitor (ori, mă rog, unul viitor). Ceea ce mi se pare important pentru această generaţie în formare este faptul că, deşi păstrează (poate chiar mai acut) ancorarea în real a generaţiilor anterioare (douămilistă, nouăzecistă şi, mai ales, optzecistă), nu mai este atât de inconştient hohotitoare despre orice şi oricând. Apoi, parcă şi din limbajul acestei (mici, încă) generaţii au dispărut (chiar dacă nu de tot) înjurăturile, injuriile, scatofagiile verbale. Şi asta este, fireşte, foarte bine:
Claudiu BOLCU scrie o poezie „cerebrală”, dacă am putea spune astfel, directă dar insidioasă, percutantă, provocatoare, într-un cuvânt, o poezie a „zilelor noastre”, în sensul cel mai bun al cuvântului: „Lasă glumele şi nu te mai preface / Că n-ai carne peste oasele alea / Nenorocite / Care se rup şi ies prin ele / Căutând parcă cerul / Şi poate o gură de aer proaspăt / Sătule de îmbâcseala trupului tău de narcoman”.
Dacă pentru optzecişti, de pildă, „tema” toxicomanului era una livrescă şi absolut virtuală, pentru tinerii de astăzi ea este de „strictă actualitate”, căci într-o lume tot mai lipsită de referinţe axiologice, morale şi existenţiale, evadarea într-o altă lume devine, din nefericire, o soluţie pentru tot mai mulţi semeni juni ai noştri.
Dafina DAVID elaborează, la cei 23 de ani ai săi, o poezie surprinzător de matură, de elaborată, de izbutită. Discursul este amplu, bine conturat, cu referinţă la realitatea imediată, la eu, la fiinţa interioară: „Nu e o întâmplare – am căzut din marea verde. / am supt din sânul plin al nisipului care o înconjoară / Ca o moaşă în întâia lună. / Nu vădesc liniştea: craii micuţi dezlegaţi de misiunile / lor cu săbii şi armuri, fetiţele palide, dovlecii-naripaţi, / turnul, totul, chiar totul – nimic nou în afara faptului că / umbrele astea-s crescute pe seara neoanelor alungite.” Există o dramă înăbuşită în aceste versuri grave, o tristeţe că vremea (personală şi colectivă) iluziilor a trecut, şi că viaţa noastră, a tuturor, deci şi a eu-lui poetic, nu este mai mult decât un spectacol de umbre, pe cerul, fireşte, întunecat.
Elina POPEŢI prezintă o combinaţie interesantă între clasic şi post-post modernism, între sensibilitate şi luciditate cinică, între sentiment şi autoreflexivitate: „Vine sfârşitul lumii şi noi / încă mai aruncăm hârtii pe jos / vine sfârşitul lumii, dragule / noi încă cântăm la nunţile altora / spargem sticle şi chiuim.” Este o stare de regret copilăresc şi, în acelaşi timp, grav, cu referire la faptul că lumea îşi pierde sentimentul valorilor, al lucrurilor importante, alunecând pe toboganul futilului, al „distracţiei” cu orice preţ, al neroziei – divertisment. Interesant este faptul, la această autoare, că limbajul este „extrem” de tern, de banal, aproape căutat, am spune. Şi totuşi, ceea ce rezultă din această combinaţie este, realmente, poezie.
Ana-Maria Puşcaşu este „inima lucidă” a antologiei, arătând cu degetul spre propriul eu, prea tentat de dimensiunea sentimentală a existenţei: „alergi mai repede ca mine / şi asta o ştiam amândoi / de când / abia atinşi de soare alergam / printre pruni şi focuri.” Se naşte, astfel, un fel de mitologie a sentimentelor pierdute, într-un univers care nu mai are nevoie de ele, care nu le mai recunoaşte, şi de care fuge cu spaimă.
Monica STĂNILĂ este, am putea spune, capul de afiş al unui volum bine construit, echilibrat, unul dintre cele mai valoroase editate sub egida Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara. Monica Stănilă îmbină mitologicul cu livrescul, senzualul cu pioşenia. Este o poezie înaltă, serioasă, conştientă de sine, cu numeroase trimiteri existenţiale, majore: „mă agăţ de câţiva stâlpi / ca o plasă pescărească / şi las toată zăpada Siberiei / Să-mi coloreze în umbre / degetele lungi.” Imagini puternice, care trimit spre suprarealism, dar şi spre jocurile japoneze de lumini şi umbre care, vai, acum nu mai sunt deloc erotizante, ci grave cu adevărat, trimiţând la sfârşituri continue şi sinucideri lente.
Proza antologiei este reprezentată de două nume:
Alexandru COLŢAN, un autor extrem de interesant, care îmbină cinicul, cinematicul, realismul crud cu mitologicul şi proza de notaţie, şi
Cristina Ivan PĂCURAR, despre care credem că ar fi timpul să iasă din notaţiile (altfel promiţătoare, „trădând” un acut simţ de observaţie, un verb sprinţar şi o bună mobilitate a frazei) ludico – adolescentine, trecând la proza adevărată, pentru care are, în mod cert, o reală propensiune.
Semnalăm, aşadar, un volum antologic plin de promisiuni reale în ceea ce priveşte generaţia poetică timişoreană de mâine, în contextul în care promisiunile de tot felul se fac mai ales pentru a nu fi ţinute. Sperăm, din inimă, că aici nu este cazul.
Gheorghe SECHEŞAN
